O, critice, nu rîde de sonete..." sună, ca o captatio, un vers de Sainte-Beuve. E, măcar în parte, un "semnal" spre apărarea propriei cauze, fiindcă, nu o dată, ceea ce înşişi criticii scriu merită eticheta poeziei cu formă fixă. Lipsit, în genere, de "entuziasmele primei vîrste", sonetul (critic) e mai mult fin decît inspirat şi mai mult exact decît spumos. E, altfel spus, potrivirea aproape stoichiometrică de, cu titlul recentului volum al lui Mircea Martin, Geometrie şi fineţe. Publicată anul trecut la Editura Institutului Cultural Român, cartea reia, cu două adăugiri (eseurile despre Georges Poulet, din 1987 şi Jean Starobinski, din 1990) şi cu unele comprimări studiile din Critică şi profunzime (1974), adunate atunci în ceea ce s-a vrut doar prima parte a unui proiect mai larg, gîndit să continue cu Istorie şi profunzime. Criticul a părăsit apoi, aparent, relaţia înşelătoare dintre lectura plană şi înţelegerea în relief pentru a se ocupa de opoziţia (neutralizată prin demonstraţie) dintre judecarea prin înseriere şi cea prin particularizare. E, de fapt, formulată elegant, tot o problemă de gen proxim şi diferenţă specifică. Dintre ele, care precumpăneşte în critică?

Mircea Martin alege, întrucîtva previzibil, echilibrul. Trecuţi prin "polarizorul" propriei metode, criticii francezi, de la Sainte-Beuve şi Brunetičre la Picon sau Starobinski devin, la rîndu-le, exemple de lesnicioasă potrivire, cu o virtuozitate care anunţă graţia, în nişte tipare. Sigur că nu seamănă, nici în stil, nici în vederi, fireşte că raţiunile aşezării lor în linie, în lipsa "punţilor"de comentariu, ne mai şi scapă dar, spune, lămuritor, Argumentul (mult mai "în clar" decît cel al primei ediţii...), ceea ce-i poate ţine împreună este opţiunea lor (care este şi a lui Mircea Martin...) pentru singura critică. Nu, desigur, pentru confiscarea punctului de vedere, ci pentru u