Stiam din experienţă - a altora - că o amănunţită aplecare asupra unei ediţii critice, aparţinând dlui G. Pienescu, nu promite nimic bun editorului, nu pentru că e o ediţie perfectă - sau pe aproape - n-ar fi posibilă, ci fiindcă spiritului d-sale de o neasemuită agerime, pe un fond de incomparabilă erudiţie, nimic nu-i scapă: erorile, inadvertenţele, feluritele lipsuri, pierderile din vedere şi alte cusururi ale muncii editorului scandalizează ochiul critic, editorul e culpabilizat. De aceea, nu m-am aşteptat, aflând că se va ocupa de ediţia de Corespondenţă Ion Luca Caragiale, sub îngrijirea mea apărută, să-şi modifice traseul condeiului.
Faptul, însă, de a nu descoperi acestei ediţii nici un merit, dar nici unul, m-a pus pe gânduri, nu în privinţa capacităţilor mele de vechi editor, pe care nu le socotesc infailibile, ci asupra acelei balanţe pe care o ţine în mână judecătorul, când se pronunţă. Ceva m-a neliniştit de cum am citit titlul cronicii: Corespondenţă necorespunzătoare - şi asta deoarece corespondenţa aparţinea marelui clasic - şi nu îngrijitorului de ediţie. Drept este, însă, că titlurile scurte sunt mai percutante...
Aşa deci şi prin urmare, cum zice şcolarul încolţit, în chiar cel de al doilea paragraf al cronicii - amănunţită, de altfel - citesc: "Apariţia acestui volum de scrisori caragialiene, în anul 2004, la Editura pentru Literatură Naţională, în colecţia ŤOpere ale literaturii româneť, cam pleonastice titulaturi..." şi nu realizez ce ar putea fi pleonastic aici. Dar în acest amplu paragraf, cronicarul îşi manifestă preferinţa faţă de ediţia din anul 2000, încheiată cu un grupaj, dacă nu mă înşel, de 103 scrisori, din cele peste 900 cunoscute până în prezent, "grupaj alcătuit cu mare rigurozitate selectivă - poate chiar cu prea mare rigurozitate selectivă - prin care editorii au urmărit, probabil, eliminarea din co
