Acum vreo 13 ani (mai exact în 1992) publicam, mai curînd într-o doară, un articol într-o mică publicaţie româno-americană, explicînd de ce partidul republican este preferabil celui democrat (sau, ca să traducem în termeni europeni, de ce liberalii sunt mai de dorit decît social-democraţii, sau dacă vreţi, în termeni româneşti, de ce "Alianţa" e întrucîtva mai bună decît PSD-ul). îndată doi anonimi, pe cît de ignoranţi, pe atît de înfierbîntaţi, s-au năpustit să mă înjure şi să mă împroaşte cu noroi. Nu m-am ostenit să le răspund.

Între timp văd însă că lucrurile au luat amploare. Intelectualitatea română, fidelă liniei trasate de Le Monde şi de New York Times se înghesuie să condamne pro-americanismul şi pe actualul preşedinte american îndeosebi, clamînd sus şi tare credinţa sa într-o (iluzorie de fapt) "viziune europeană". (Un exemplu deosebit de rizibil am găsit într-un obscur mensual unde un traducător de spaniolă repeta papagaliceşte divagaţiile bătrînului anti-american de profesie Jeremy Rifkin. Oamenii cu minimă experienţă a lecturii politice ştiu prea bine că America îngăduie şi chiar încurajează texte de tip Rifkin din simplul motiv că tot dinamismul american se bazează pe dialectica afirmaţie/ripostă; negativul e necesar progresului, dar asta nu îl face adevărat.) Să nu disper. Există şi excepţii. Dintre acestea voi alege eseurile strălucite ale lui Traian Ungureanu care ştie despre ce vorbeşte şi ştie cum să formuleze lucrurile. Cum am spus şi altădată, mă bucură tot ce citesc sub semnătura lui.

Dar să trecem la temă. Linia actuală a Partidului Republican din Statele Unite se întemeiază pe principii care s-au constituit acum vreo cîteva decenii în jurul unor oameni de stat de mare prestigiu şi influenţă cum ar fi Barry Goldwater, Ronald Reagan şi Newt Gingrich şi a pleiadei de străluciţi intelectuali care le puneau la dispozi