Cu toate că beneficiază de un nume suficient de cunoscut, d-sa îşi pune în chestiune identitatea auctorială, întrebîndu-se dacă ar putea fi omologat, doar în chip restrictiv, aşa cum socoteşte un confrate, drept "istoric şi om de opinie" sau şi într-un chip ce răspunde mai exact realităţii activităţilor polivalente pe care le susţine, drept "profesor, istoric, jurnalist, eseist, prozator, monograf etc.". Chestiunea nu e superfluă aşa cum ar părea la prima vedere. întrucît pe de o parte reapare aici vechea, dezolanta dificultate a mediului nostru cultural de-a recunoaşte multitudinea de manifestări ale unei personalităţi (pornind de la intenabila teză maioresciană a incompatibilităţii dintre poet şi critic, reuniţi într-o fiinţă unică), iar pe de alta se iveşte un prilej al pseudojustificării celor ce resping observaţiile incomode ale unui autor pasămite incompetent prin pluralitate. Noi înşine sîntem un Stan Păţitul. De cîte ori nu ni s-a respins critica pe motivul că e "subiectivă", înclinată a-şi oglindi narcisiac doar propria-i figură ori a se deda unor negaţii arbitrare, iar poezia pe motivul, să zicem simetric, că e cerebrală, uscată, un "produs de critic"? Ne vine în minte acea scamatorie cînd un prestidigitator deschide jumătatea unei cutii în care a fost introdusă o bilă spre a o arăta că e goală, apoi cealaltă jumătate, goală şi ea, din pricina, fireşte, a translaţiei mecanice a unei părţi în locul celeilalte. Trucul funcţionează încă şi azi, con brio, în publicistica authtonă. Cu atît mai acuzat cu cît partizanii stagnării, zelatorii vechii ordini antedecembriste, aliaţi cu noul set de oportunişti, nu găsesc cu uşurinţă (ori nu găsesc defel!) contraargumente la punctele de vedere inconformiste, novatoare, menite a restabili climatul democratic în cetatea culturii: "Nu a fost deloc la îndemînă să scriu atît de răsfirat, mărturiseşte Ovidiu Pecican, treb