Intr-o lume dominată de tsunami-uri, de confruntări armate între triburi şi neamuri, atentate sângeroase intrate în logica existenţei zilnice, de asasinarea unor lideri politici, de corupţia la cel mai înalt nivel, de nesfârşitele boli ale Papei, de nesiguranţa generală a planetei pe care trăim, câte o imagine ţi se blochează pe retină şi nu mai scapi de ea. Pentru mine, o astfel de imagine a fost aceea a mamei studentului schilodit de mineri. Imaginea era cu atât mai şocantă cu cât ea îl conţinea, în sala de tribunal unde se desfăşura, şi pe autorul - nu numai moral - al întregii, hidoase, întâmplări, Miron Cozma.

Era, ce-i drept, un alt personaj decât cel cu care, în cincisprezece ani de nebunie fesenisto-pesedistă, ne-au obişnuit televiziunile. Protejat de claia imensă de păr, el imita postura unor martiri religioşi, coborâţi de pe frescele murale ale bisericilor în sala de tribunal. Bine sfătuit sau posedând un instinct de conservare cu totul ieşit din comun, Cozma părea însăşi imaginea neputinţei şi suferinţei, a unui sfânt intrat pe mâna fariseilor. Însă chiar scos din context, decupat din tabloul brutal al băncii păzite de jandarmi, tabloul e din cale-afară de impresionant. Cozma a devenit, cu largul concurs al celor care s-au folosit de el şi-al celor împotriva cărora a fost folosit, una din întrupările răului în România.

Nu cred să se fi lăsat cineva înşelat de sfioşenia împăroşată a fostului lider sindicalist. Alternarea de aroganţă şi umilinţă e perfect interpretată de acest personaj obişnuit să se joace cu mulţimile şi cu sentimentele lor. Ultimele luni au oferit din plin secvenţe din repertoriul teatral pe care Cozma îl poate interpreta la comandă, la nivele ale performanţei ce le depăşesc pe ale multor actori.

Dacă ar fi să găsesc dominanta caracterului său, n-aş evita să afirm că e răceala. În momentele cele