Pregătirea complexă într-o facultate de artă nu mai este de mult o vorbă în vînt sau, dimpotrivă, o preţiozitate. Orizonturile se deschid, interferează, se populează prin lectură, cultură, tipuri de experienţe, prin imagini, prin spaţii, oameni, poveşti, culori, sunete, gesturi, modele. Sau cam aşa ar trebui să fie. Problema este, de fapt, una singură. Flexibilitatea celor care îi învaţă pe ceilalţi, a profesorilor, cu alte cuvinte. Curiozitatea şi prospeţimea studenţilor se întreţine şi prin seducţia modelului, prin ştiinţa cu care strecoară în termeni conştiinţa libertăţii interioare, preţuirea datelor native şi însoţirea lor cu o muncă nespusă, continuă. Exerciţiul acesta este, poate, dintre cele mai dificile.

Există instalată, de pildă în teatru, un soi de comoditate a actorului, pe de o parte, precum şi a regizorului, pe de altă parte. Puţini actori au grijă, zilnic, ca muzicienii sau ca balerinii, de "instrumentele" lor, de corp, de voce, de provocarea întîlnirii cu personajul, de lumile lui. Există o anumită suficienţă, chiar o aroganţă faţă de limitele fizicului şi ale psihicului. Care convieţuiesc cu noi. Şi nu întotdeauna uşor. Astfel, limitele sînt forţate în salturi, în jurul unui rol, al unei premiere. Se pierd talente uriaşe tocmai din această lipsă de disciplină, de program, de atenţie la propriile mijloace, la universuri. La noi, mulţi dintre actori se mulţumesc cu puţin, s-au învăţat să trăiască într-un sistem în care solicitarea susţinută, competiţia, audiţiile pentru un rol să fie accidente, mofturi. Pe de altă parte, mulţi regizori îi folosesc pe actori sub deviza "punct ochit, punct lovit". Adică, îmi trebuie un tip cu forţă, îl iau pe cutare, îmi trebuie un frumuşel, îl iau pe cutărică, îmi trebuie o gospodină, e bună X, o vampă, atunci Y. Imprevizibilul distribuirii, lucrul cu actorul pe registre noi poate şi pentru el însuşi