Alexandru George crede că, înainte de a fi eseist, este prozator. Şi chiar este, dar în eseistică, nu în proză!

Frazele sale critice, elegante şi maliţioase, constituie un spectacol în sine (indiferent de neadevărurile şi injustiţiile - numeroase - pe care încearcă să le acrediteze). În această proză care trece drept critică literară există şi un personaj, Alexandru George însuşi, pitoresc şi previzibil (ceea ce generează un anumit umor, din categoria "la mécanique plaqué sur du vivant").

Despre Alexandru George se poate spune că polemizează permanent, chiar şi când dă "Bună ziua!". Mereu îmbufnat şi burzuluit, singur împotriva tuturor, probabil din dorinţa secretă (şi psihanalizabilă) de a smulge celor din jur noi şi noi dovezi de afecţiune, criticul literar are şi în scris un ton bombănitor, care îl face, nu se ştie de ce, simpatic (sau, în orice caz, l-a făcut multă vreme).

Proza propriu-zisă a lui Alexandru George este livrescă. Prozatorul îşi divulgă în fiecare rând scris calitatea de cititor. În volumul său de debut, Simple întâmplări cu sensul la urmă, publicat în 1970, sunt parafrazate şi parodiate diferite tipuri de discursuri narative. Iar într-un alt volum, Clepsidra cu venin, apărut după un an, se merge şi mai departe cu practicarea acestui gen de literatură: "Autorul a încercat şexplicaţia o dă chiar autorulţ să refacă din reminiscenţe, lecturi, sau chiar şi din închipuire, o hartă a tărâmului poveştilor pe care toată lumea le-a auzit sau le-a citit. Colorând însă altfel continentele, trăgând mai groase sau mai subţiri firele fluviilor sau lăsând alb câte un munte în spaţiu, el încearcă să-şi revendice un merit imperceptibil pentru travaliul lui, în măsura în care n-a stricat ceea ce au făcut alţii."

În mod surprinzător, în romane, Alexandru George renunţă la acest joc literar subtil, redescop