Muzica savantă a ars aidoma flăcării ce luminează căile acelora care privesc pe unde merg, dar nu ştiu foarte bine încotro se duc. Abia în prezenţa focului arta muzicală a început să-şi dorească necesitatea apei. Pînă atunci doar a judeca-t-o. Or, cum nu există ceva prea bun într-o dorinţă care te aruncă în flăcări, putem concede că destinul muzicii savante s-a situat sub semnul unui rău-augur originar ce a deschis şi netezit calea spre destrămare. Se vede că muzica savantă a fost mai tot timpul obsedată de foc, ca şi cum l-ar fi purtat mereu cu ea însăşi. Iar focul întreţinut şi calculat mistuie cel mai profund. Ca să nu mai vorbim de acei corifei ai artei sunetelor care au ţinut o făclie într-o mînă şi un cuţit în cealaltă, ba încă mai şi cîntau nişte psalmi, pentru a putea acoperi ţipetele celor înjunghiaţi. Pădurea este o minunată orchestră. Literatura muzicală savantă este o pădure în care s-au exilat energii şi rosturi creatoare, pasiuni ardente, ambiţii deşarte... Istoria muzicii este concertul unei întregi literaturi sonore, ce încape într-o orgă al cărei geamăt amestecă în tuburile ei pămîntul cu cerurile. Tuburi ce ard de nerăbdare să vibreze. Pămînt şi ceruri ce visează să ardă ca să lumineze. Din perspectiva luminării însă orice flacără, vorba lui Lucian Blaga, este o boală. O strîmbătură internă ca o apropiere de bătrîneţea precoce, de urîţenia şi judecata ei pesimiste. Aceasta pentru că flacăra plăteşte preţul chiriei pentru spaţiul pe care îl locuieşte. Şi acest preţ este lumina. Dar şi fumul... Nici un foc nu mistuie totul dintr-odată. Nici fumul nu se risipeşte instantaneu. Totul se petrece după cum bate vîntul. Iar în istoria muzicii savante vîntul a bătut preponderent din spate, ducînd focul tot înainte, din ce în ce mai în forţă, împingîndu-l infatigabil spre pîrjol, spre sinistru, spre neant... La început s-au aprins frunzele, iarba, vlăstar