De mai multe luni, în spaţiul public românesc se vorbeşte foarte mult (cu un termen de specialitate intrat în circulaţie cu această ocazie) de denominarea monedei naţionale. Economişti, bancheri, politicieni şi jurnalişti folosesc, pentru a denumi obiectul discuţiilor, două sintagme principale: leul nou şi leul greu. în actele oficiale (o lege din iulie 2004, cu completări ulterioare) nu apare decît leul nou: "Moneda naţională a României, leul, va fi denominată astfel încât 10 000 lei vechi, aflaţi în circulaţie la această dată, vor fi preschimbaţi pentru 1 leu nou "; "începând cu data de 1 iulie 2005 contabilitatea se ţine în lei noi, denumiţi, potrivit legii, lei "; "Leul nou va fi unitatea monetară naţională a României, denumită în continuare leu "; "facturile (...) se întocmesc în lei noi " etc. Denumirea leu nou e una tranzitorie, contextuală, necesară pentru a face diferenţa între cele două monede care vor circula în paralel: lei noi - lei vechi. Nu e uşor de descoperit cine a lansat formula leului greu; e însă destul de clar că ea provine tot din mediul specialiştilor în finanţe, pentru că a fost folosită de la început în anunţarea şi dezbaterea procesului. în momentul de faţă, în uzul curent, cele două desemnări se concurează reciproc: leul nou e oficial, dar leul greu pare să se bucure de mai mare popularitate. Preţurile se afişează în genere în lei grei, dar nu e exclusă din anunţuri nici cealaltă formulă. Pe Internet, o verificare cu motorul de căutare Google oferă un rezultat interesant: în forma nearticulată, desemnarea leu nou (cu 7.250 de apariţii) este mult mai frecventă decât leu greu (identificat doar de 468 de ori); în schimb, prin articulare, raportul se inversează în mod spectaculos: leul greu apare cu 20.600 de ocurenţe, iar leul nou numai cu 266! Rezultatele statistice par să sugereze că sintagma oficială este preferată în enumerări, în i