Nu ştiu ce-ar fi spus publicistul I. L. Caragiale dacă, în epoca lui, vreunul din confraţii săi cunoscuţi ar fi fost excluşi tam-nesam de la un ziar la care ei ar fi scris de mult timp, fără să li se explice nimic.
De scuze, nu mai vorbesc. Sau măcar să li se fi adresat mulţumiri pentru colaborările avute, cu regretul că direcţia ziarului respectiv înnoindu-se, totul ar fi căpătat o altă orientare. Se întâmplă. Normal!
Dar să nu sufli o vorbuliţă... Iată o dovadă nu numai de lipsă de educaţie, dar şi de proastă creştere crasă.
De când suntem liberi, parcă suntem mai mitocani ca niciodată. Ca şi cum nouă acesta ne-ar fi fost felul; dar, din lipsă de libertate, nu-l puteam dovedi din plin.
Or, acum este cel mai fericit moment să profităm, dând frâu liber bădărăniei!
Nu-l cunosc pe noul june-prim al noului Cotidian. Cu a sa figură tenebroasă de anchetator de lume bună, proaspăt şcolit, despre scris, el totuşi trebuie să afle ce spunea Caragiale: Toţi suntem iritabili; expresivi sunt numai unii...
Cu această ocazie, cum mi se întâmplă, îi luai măsura. Dânsul e un activist de modă nouă, cu ochi rimelaţi. Un personaj. Căruia un bun prozator i-ar putea asigura nemurirea. Nici Dinu Păturică nu fusese o simplă ficţiune - mai întâi, el a existat în carne şi oase!
Se mai spune, apoi, mai de mult, că eu aş avea darul premoniţiunii, verificat. Corect. Dacă aşa-i, nu-i văd bine pe imprudenţi.
Oricât aş întoarce-o eu şi aş învârti-o, ajung tot la vorba clasică a lui nea Iancu: Nişte moftangii, mon şer!
*
în vechiul Cotidian, scriam tabletele noastre de scriitori, N. Balotă, N. Breban şi cu mine. Nu ştiu dacă ceilalţi doi au fost anunţaţi sau nu ne azvârliră pe toţi laolaltă ca pe nişte măsele stricate.
Ce m-a frapat pe mine
