(urmare din numărul trecut)

Mă simţeam stăpînit de dorinţa de a vorbi eu şi nu personajele mele, de a gîndi cu mintea mea şi nu cu a lui Ilie Tăbîrgel (era unul care mă obseda) sau mai ştiu eu a cărui ţăran care scotea capul printre rîndurile mele trudnice şi vorbea tot el, dar fără să-mi dea sentimentul că spusele lui reprezintă sensul vieţii lui pe acest pămînt (şi pe acele timpuri!) şi ce soartă îl aşteaptă...", mărturiseşte Preda în legătură cu motivul care l-a determinat să abandoneze ideea Comediei ţărăneşti şi să scrie Risipitorii (1962). Preda a avut oarecare dificultate de a adopta o mai mare distanţă faţă de personaje şi de a se elibera de moromeţianism ca perspectivă etică şi artistică. Stilul indirect liber din primul său roman începuse să-l deranjeze. Ca şi biografismul care nu-i îngăduia să fie obiectiv. Faptul că, după Risipitorii, s-a reîntors, fie şi parţial, la lumea din Moromeţii, arată că n-a fost mulţumit de evadarea sa. Risipitorii este romanul care i-a cerut cel mai mare efort. L-a scris de trei ori, între versiunea din 1962 şi aceea din 1972 fiind mari deosebiri. Elemente biografice sînt şi aici, dar de la altă vîrstă şi din alt mediu. Casa cu trei fete din mahalaua bucureşteană antebelică, prin care se perindă curtezanii, de la începutul Risipitorilor, ascunde sub aparenţa balzaciană o tipologie aproape caragialescă. După cîteva zeci de pagini, ne trezim în Groapa: un cartier se naşte, la marginea marelui oraş, în spatele Atelierelor Griviţa, pe măsură ce ni se povestesc nunţi şi alte evenimente din tot mai numeroasa familie a negustorului Sterian, cu anticipaţii, întoarceri şi salturi în timp. Un autor omniscient înfăţişează în nume propriu destine, nu vieţi, după cum am văzut că dorea Preda. Risipitorii nu mai au însă pecetea personală şi inefasabilă a Moromeţilor. Autorul îşi ia bunul său de unde apucă. Şi e cu mult mai p