Pe urmele lui Lampedusa

In ultimele luni ale lui 2004, rafturile şi vitrinele librăriilor italiene au etalat multe titluri noi, infirmînd - trebuie să o repetăm - intermitentele semnale alarmiste ale editurilor, nu atît de precare pe cît se declară, şi vechea teorie a morţii literaturii a lui Vico sau Hegel, actualizată de cei ce se tem de concurenţa audiovizualului.

Din perspectivă tehnic-literară se observă că, în ciuda tuturor inovaţiilor şi experimentelor, predomină epica genuină, ce-l face pe cititor să se raporteze la fiecare text ca la o nouă poveste (fie că acumulează "aventuri" exterioare sau zăboveşte cu un ritm încetinit asupra celor ale conştiinţei), adăugîndu-se parcă străvechilor O mie şi una de nopţi.

De mare vitalitate se dovedeşte romanul istoric pentru că istoria rămîne un rezervor generos de subiecte, cu atît mai mult cu cît în Italia beneficiază implicit de un aport etnografic de substanţă, nereductibil la un simplu element de culoare locală. Marea varietate regională - geografică, de stratificare etnică şi lingvistică, aşadar culturală, de iter economic şi social - necorodată total de timp, continuă să intereseze.

Între recentele apariţii se impune Mătuşa marchiza (La zia marchesa, Feltrinelli, septembrie, 2004) de Simonetta Agnello Hornby, palermitană, avocată, stabilită în Anglia, care şi-a dobîndit notorietatea internaţională graţie romanului precedent La Mennulara. Asemenea altor scrieri ale genului, Mătuşa marchiză închide filonul narativ central într-o ramă, astfel încît avem o amplă, densă povestire înglobată în altă povestire, la fel de interesantă, chiar dacă mai săracă evenimenţial. Şi avem două voci narative: în ramă, a Amaliei, unul din personaje, şi a clasicului autor omniscient, în măsură să completeze şi să ramifice discursul lăsat în suspensie de aceasta. Într-una din quasi