Anul 2005 a debutat sub semnul schimbarii. Asistam de trei luni incoace la o serie de transformari mai mult sau mai putin surprinzatoare in peisajul institutional si mediatic de la noi, ale caror consecinte pe termen lung se vor vedea in timp. Si totusi, trebuie spus ca, desi majoritatea „reasezarilor“ din spatiul public are directa legatura cu schimbarea garniturii politice, incercarea de a explica recentele evenimente din aceasta zona doar prin prisma politicului ar fi o greseala.
In ultimii cincisprezece ani, efortul de a construi institutii viabile (juridice, culturale, civice, mediatice etc.) a fost subminat, in multe situatii, de doua vicii de fond: o excesiva politizare, dublata de o la fel de excesiva personalizare, ceea ce a dus la crearea unor forme nu neaparat fara fond, cit mai degraba cu un fond debil, fluctuant, dependent in mare masura fie de factorul politic, fie de personalitatea, de capacitatea intelectuala si manageriala sau de capriciile unui singur om. S-ar putea spune ca ne lipseste vocatia constructiei durabile, ca ne-am obisnuit sa construim pe nisipuri miscatoare edificii efemere si ca, departe de a fi considerat un blestem, mult comentatul „adamism romanesc“ pare sa fie privit ca un noroc, pentru ca ne ofera, nu-i asa?!, fiecaruia dintre noi, posibilitatea de a lua totul de la zero, de a fi considerati deschizatori de drumuri, providentiali, indispensabili, deplini, ceea ce ne satisface orgoliul si ne hraneste ego-ul. Privim institutiile ca pe anexe ale personalitatilor sau ale partidelor politice si aceasta atitudine, cu consecinte dintre cele mai nefaste, ofera o explicatie plauzibila pentru debilitatea institutiilor autohtone.
Institutul Cultural Roman nu face exceptie. Infiintat in 2003 sub autoritatea presedintelui de atunci al Romaniei (si, pe durata mandatului sau, si presedinte de onoare al ICR), ICR este o
