In istoria culturala si editoriala a Romaniei postcomuniste apar frecvent evenimente de natura sa puna pe ginduri chiar si un spirit relativ rational. Este cazul destinului editorial a numeroase reviste culturale, sociale si politice. Din 1990, aceste reviste sint create si apoi desfiintate fie din ratiuni obscure, fie din ratiuni politice sau ideologice, pina intr-acolo incit mare parte din publicul cititor a fost determinat sa le paraseasca.

Uneori, a fost de-ajuns ca unul dintre cei aflati la conducerea revistelor sa fie numit ministru, secretar de stat, director al unei administratii oarecare, pentru ca revista sa fie nevoita sa-si inceteze aparitia, dezvaluindu-se astfel ca o banala masina de razboi, ca un instrument menit sa provoace alegerea sau numirea directorului ei in sfera politica: dupa el, potopul.

Altadata, o alta publicatie e suspendata si reorganizata din cauza unei disensiuni ivite intre director si sponsori; in alte cazuri, absenta unui contract precis care sa stabileasca riguros proprietarul titlului naste conflicte pe cit de grotesti, pe atit de absurde. La toate acestea ar trebui adaugata functionarea in gol a multor reviste – in absenta cititorilor, altii decit prietenii autorilor –, reviste cu continut mediocru, mai ales in marile orase de provincie, reviste care nu supravietuiesc decit datorita subventiei Ministerului Culturii. Banii de la stat sint necesari atunci cind servesc la imbunatatirea calitatii. Daca ei nu fac altceva decit sa rotunjeasca niste salarii, nu te poti astepta la o lupta pentru permanenta imbunatatire a calitatii.

Abia dupa aceste remarci generale, as vrea sa abordez cazul revistei Cultura, editata de catre Institutul Cultural Roman aflat sub conducerea domnului Horia Patapievici. Circula zvonul ca el ar fi ordonat desfiintarea revistei din motive economice, pentru a evita niste cheltuie