Este clar (dupa tacere se simte!) ca la virful, pe creasta Institutului Cultural Roman exista cautari, sint in plina desfasurare, asa ceva ia intotdeauna timp, si oamenii, atit angajatii, cit si dusmanoasa opinie publica, asteapta decizii, masuri, ceva articulat si deschizator, o bunavestire cit de mica, dar ferma, inchegata, luminoasa – un inceput... Dar este greu cind n-ai mai condus asa ceva. Si mai ales cind te-ai mai si trezit pus pe neasteptate intr-un asemenea post si n-ai avut timp macar sa visezi, acolo, si sa schitezi, ca poetii boemi, pe un servetel, un plan de management. Te vezi obligat sa improvizezi, esti o speranta, ai un (co)mandat, nu-ti place ce ai gasit si singurul neajuns e ca e, daca lasi lucrurile neatinse, de ce-a mai fost schimbat predecesorul tau – presa atit asteapta, sa ricaneze –, dar ce sa schimbi, de unde sa te apuci?... Si asa trec mai intii lunile, apoi pot trece chiar ani. Afurisita treaba!
Si cultura asta romana care sufla, vie totusi, in ceafa, dar de care mai nimeni nu se arata, afara, oficial entuziasmat si interesat. Ce corvoada!
Situatia depaseste persoanele, iar persoanele sint personalitati, nu sint obisnuite sa se lase prea usor depasite de situatie si, mai ales, sa recunoasca asa ceva. Si colegii astia invidiosi de cultura, care deja si-au scos, chiar daca doar pe la colturile gurii inca zimbitoare, pentru moment, coltii. Cum sa pui cultura romana (veche, moderna, postmoderna, actuala) intr-un format institutional capabil s-o comunice, s-o transmita efectiv, atractiv, reprezentativ pentru exterior? Un har precum fusese cel al lui Horia Bernea pentru Muzeul Taranului Roman, acea viziune gratioasa care izbutea sa distribuie traditia in/ca spatiu modern, este limpede ca nu exista la ICR. Si nici o inteligenta ironica si scormonitoare ca a Irinei Nicolau. In plus, Dumnezeule mare, bugete, bani! Oroare pentru