Dacă în urmă cu câţiva ani s-a tratat cu mult prea multă indiferenţă rezultatul înspăimântător al unui sondaj de opinie, potrivit căruia din zece tineri români doar doi şi-ar da viaţa pentru pa-trie, astăzi un asemenea sondaj ar fi şi mai dezastruos. Nu ştiu dacă din o sută de tineri doi ar fi dispuşi la un asemenea sacrificiu. Sunt pregătiţi să meargă să îşi forţeze norocul în Irak şi Afganistan nu pentru că iu-besc ideea de libertate sau că sunt conştienţi de rolul ţării noastre în instalarea demo-craţiei în acele state ci pentru că primesc bani. Oare câţi bani trebuie să-ţi dea ţara pentru ca un tânăr să fie dispus la orice sacrificiu? Sau, mai bine zis, oare ce trebuie să facă aleşii pentru ca tinerii să nu-şi mai do-rească să plece cât văd cu ochii şi să nu mai audă de această ţară? Kennedy a rostit celebra frază “nu întreba niciodată ce poate face ţara pentru tine, întreabă-te ce poţi face tu pentru ţară”, dar, cu siguranţă, nici unul dintre politicienii noştri nu ar în-drăzni să rostească aceste cuvinte. Asta ar mai lipsi pentru ca scârba faţă de politicieni să capete propor-ţii uriaşe. De fapt nici unii nu ar face nimic pentru alţii, nici oamenii pentru ţară, dar nici ţara, prin conducătorii pe care îi are.

Ieri am asistat la două evenimente care m-au dus cu gândul la dragostea de ţară. În timp ce încercam să văd dacă drapelele au fost coborâte în bernă la insti-tuţiile din oraş am identificat o altă problemă. Drapelul, unul dintre simbolurile naţionale, este făcut ferfeniţă pe multe clădiri iar zdrenţele care au rămas din el flutură trist în vânt. Acei şefi de ins-tituţii care batjocoresc un simbol naţional se bat cu siguranţă în piept că ei sunt cei mai nimeriţi pentru a ocupa această funcţie invo-când printre altele şi patriotismul. Apoi am văzut la televizor milioanele de tineri prezenţi la ceremonia de înhumare a Papei Ioan Paul al II-lea. Maj