Profesia de critic (teatral) de care m-am ocupat în ultimele două articole apărute la această rubrică este, în genere, caracterizată prin discreţie, în ciuda prezenţei - lunare, săptămînale, rareori zilnice, uneori anuale - a semnăturii aceluia în reviste şi gazete. Sigur, dacă e să-l credem pe colegul Alex. Leo Şerban (care scrie despre asta în Ziarul de duminică), soarta criticului de film este încă şi mai crudă - admiţînd că vieţuirea în penumbră ilustrează cruzimea societăţii. O dată pe an vine însă, mă-nţelegi, ocaziunea ca criticul de teatru să se pronunţe răspicat şi (mai) public asupra performanţei artiştilor scenei, ceea ce îl aduce şi pe el în luminile rampei. Fraza dinainte, inclusiv cacofonia, este o reverenţă implicită în faţa lui Caragiale (I. L.), geniul tutelar al teatrului românesc, plus al vieţii mele personale şi profesionale, pe care îl citez de cîte ori pot, provocînd stupoarea unor interlocutori; connaisseur-ii sînt rugaţi să mă ierte pentru precizare. Această ocaziune este Gala Premiilor UNITER. Gala Premiilor UNITER are loc în pragul primăverii şi este focalizată asupra realizărilor actoriceşti, regizorale, scenografice etc. din anul precedent. La fiecare categorie de distincţii sînt nominalizate cîte trei persoane (sau titluri), dintre care se va alege, la sfîrşit, cîştigătorul, anunţat, "la cald" şi în direct pe TVR 1, chiar în seara festivă: o duduie foarte fatală şi semi-dezbrăcată aduce un plic închis, personalitatea invitată special în acest scop deschide plicul (făcînd mofturile de rigoare cu dificultatea de a-l dezlipi, tăia etc.) şi... The winner is..., după modelul Premiilor Oscar. Nominalizările sînt rodul gîndirii şi simţirii a trei critici de teatru, care, cam cu două luni înainte, bat coclaurile scenice ale patriei pentru a detecta performanţa, iar rezultatul final este opera unui juriu alcătuit din cinci profesionişti din