În noua mea carte, Sfîşitul sărăciei, demonstrez cum poate fi eliminată sărăcia extremă pînă în 2025: e necesar doar ca ţările bogate să-şi ţină promisiunea de a le ajuta pe cele sărace. Pentru ca o economie să prospere şi să promoveze investiţiile private indispensabile dezvoltării pe termen lung, e nevoie de sisteme de educaţie şi de sănătate funcţionale, de investiţii în îngrăşăminte pentru sol şi în administrarea raţională a apei, e nevoie de o minimă infrastructură pentru electricitate şi transport. Totuşi ţările sărace, chiar şi cele bine guvernate, sînt lipsite de resursele necesare finanţării acestor investiţii. Absenţa ajutorului extern este unul din cele mai ruşinoase lucruri de pe planeta noastră, iar SUA sînt printre cele mai puţin binevoitoare state în acordarea acestui ajutor. Este absolut necesar ca SUA să înţeleagă realităţile globale şi să-şi respecte angajamentele. Una dintre cele mai faimoase promisiuni ale ţărilor bogate a fost aceea de a furniza ţărilor sărace un ajutor financiar egal cu 0,7% din PIB-ul lor. Acest angajament a fost asumat în urmă cu 44 de ani, în 1961, cînd Adunarea Generală ONU a adoptat ca obiectiv creşterea semnificativă a asistenţei externe "astfel încît să atingă, cît mai repede posibil, aproximativ 1% din veniturile ţărilor celor mai avansate". Pe atunci, asistenţa externă reprezenta 0,5% din venitul ţărilor bogate. În ciuda promisiunilor, ajutorul a scăzut. La începutul anilor '90, asistenţa pentru dezvoltare reprezenta în jur de 0,33% din PIB-ul celor care o acordau, iar la începutul anilor 2000 a scăzut la 0,22%. Acum este în jur de 0,25% din PIB. Dar realitatea scăderii consecvente a procentului din PIB, acordat ca ajutor, nu a împiedicat ţările bogate să promită din nou ca obiectiv procentul de 0,7% atît la summit-ul de la Rio din 1992, cît şi în 1995, la summit-ul de la Copenhaga pentru dezvoltare socială. La î