Dumnezeu a vrut ca Ioan Paul al II-lea să moară în Săptămîna luminată. În acest 2 aprilie, prima zi fără Papa Wojtyla, ortodocşii sărbătoresc Duminica Sfintei Cruci. Pe lîngă melancolia senină cu care creştinii primesc faptul morţii, nu poţi evita dorinţa de a simboliza cele întîmplate. Pontificatul lui Ioan Paul al II-lea a fost, într-adevăr, suma transparentă a unei suferinţe care şi-a găsit sensul. Vreme de aproape trei decenii, Wojtyla s-a confundat cu psihodrama intens mediatizată a unei umanităţi asumate. Ca persoană consacrată, el ne-a adus tuturor sentimentul consacrării. Fiecare dintre cei care l-au văzut slujind, predicînd, călătorind apostolic sau purtînd, cu tenacitate, povara multiplelor sale datorii pastorale şi protocolare, s-a simţit vizat de privirea lui Ioan Paul al II-lea. În prezenţa lui, singurătatea devenea solidară, aşa cum participarea te apropia de tine însuţi. Wojtyla s-a suit pe tronul lui Petru după ce precursorul său condusese Biserica un pic mai mult de o lună. A preluat de la el un nume - Ioan Paul - şi o misiune: aceea de a converti hazardul istoric în lege de acţiune spirituală. La prima sa ieşire din loggia bazilicii San Pietro, Karol Wojtyla s-a adresat mulţimii pentru a-i spune că vine "da un paese lontano". Acea ţară îndepărtată era deopotrivă Polonia, izolată de propria europenitate prin barbaria Cortinei de Fier, cît şi patria transcendentă a pelerinului aflat mereu pe cale. Polonia, ţară risipită pe hărţi, este acum locul unde Ioan Paul al II-lea se va întoarce spre odihnă eternă, dar şi locul unde istoria continentului s-a subsumat unui alt destin care, iată, a sfîrşit prin a ne include. Avea smerenie de călugăr oriental, altoită pe sufletul său slav. S-a ridicat la nivelul unui doctorat în filozofie, a jucat în piese de teatru şi a scris poezie, a practicat schiul, nataţia şi a scris scenarii de film. A înregistrat mu