De ceva vreme, am ajuns la concluzia că ceva nu e în regulă în relaţia mea cu televizorul. Cred că sînt dependent de el. Sau că mă parazitează. Sau şi una, şi alta. De cum mă trezesc de dimineaţă, primul lucru pe care-l fac este să-l deschid; telecomanda stă la capul patului. Cînd intru în casă - la fel. Şi aşa, televizorul rămîne aprins, turuind vrute şi nevrute, pînă mă las pradă somnului. (În sfîrşit, se pare că am nevoie de ceva care să-mi umple un gol din umila mea existenţă. Sau să-mi dea impresia că o face.) Acum cîţiva ani, l-am găsit într-o bună dimineaţă mort. Fusese lăsat pe stand by şi, probabil, a venit noaptea o suprasarcină pe reţea şi l-a pîrlit. Cum stricăciunea era serioasă şi eu nu aveam cîteva milioane în plus, au trecut luni de zile pînă l-am reparat. Interesant este că în acea perioadă am scris o povestire a cărei violenţă m-a surprins şi pe mine. Povestea penisului lui John Wayne Bobbitt, celebrul american mutilat în somn de nevastă-sa, despre care presa a scris pe larg acum vreo zece ani. Mi-am dat seama că grozăvia textului era de fapt un fel de reacţie la absenţa drogului. În lipsa televizorului, inconştientul meu a fabricat un surogat, ceva care să imite substanţa ce-mi era administrată zilnic. Căci se pare că asta e esenţa televiziunii: violenţa. O violenţă care - aşa cum s-a observat de mult - ajunge să se banalizeze. Gîndiţi-vă că aproape nu există film în care să nu apară cel puţin un pistol. Nu am ţinut niciodată în mînă vreo armă de foc, dar asta nu înseamnă că ele nu fac parte din banalul nostru cotidian. Unde mai pui că pistoalele au devenit chestii soft. Prin intermediul televizorului, traiul nostru zilnic este vecin cu tot felul de catastrofe naturale, cu crime violente, cu accidente, cu atentate, cu răpiri, cu execuţii, cu violuri etc. Toate ne hrănesc, de fapt, nevoia de poveste. Din punctul acesta de vedere, în ultima vr