Papa Ioan Paul al II-lea a murit frumos. Acestui mare "comunicator", care a făcut din fiecare gest public un spectacol simbolic tare, absorbit de mii sau chiar milioane de oameni, i-a fost confirmată dreapta interpretare a rolului asumat cu atîta pasiune, cu atît curaj. Cel care regizează spectacolul lumii i-a acordat o moarte simbolic la fel de tare, de expresivă, de eficace. Ioan Paul al II-lea a ieşit de pe scena vieţii imediate aproape la capătul Săptămînii luminate, în care se celebrează prima revărsare a luminii pascale, prima revărsare a Duhului. Şi-a petrecut agonia şi a trecut spre cealaltă viaţă urmînd Domnului său în moarte şi înviere, în suflarea Duhului deja dăruită. Stilul aparte pe care şi-l construise cu o voinţă tenace şi inovatoare - chiar dacă urma linii deschise de marii papi Ioan al XXIII-lea şi Paul al VI-lea -, stilul unui nou tip de Principe al Bisericii, călător spre toate zările şi crizele lumii, i-a fost încuviinţat: momentul şi desfăşurarea morţii sale stau dovadă ca o incontestabilă pecete. Lucrul acesta e frumos. Ştim că şi-a început pontificatul îndemnîndu-i pe oameni să îndrăznească libertatea spirituală, libertatea creştină, în pofida opresiunii politice, şi că mesajul lui a ajutat la surparea totalitarismului comunist. Ştim că a purtat şi mai ales a fost purtat de mesajul Evangheliei în mai toate pămînturile unde se află creştini catolici. Prin el, credinţa a dat demnitate şi speranţă unor mulţimi imense de oameni. Un dictator dibaci ca Fidel Castro a simţit că nu trebuie să încerce jugularea acestei influenţe: Cuba ţine trei zile de doliu pentru Ioan Paul al II-lea, după ce cu cîţiva ani în urmă Crăciunul putuse din nou să fie celebrat acolo. Prin personalitatea lui de mare comunicator, Papa a dat glas şi vigoare Bisericii catolice în spaţiul public şi în spaţiul politic. Prin el, catolicismul şi-a rostit doctrina socială cu