Despre stat naţional se vorbeşte, de fapt, mai puţin decît despre echipa naţională (de fotbal) sau despre cultura naţională. Motivul? Sportul şi cultura interesează mai mult decît arhitectura statului. De ce se întîmplă aşa? Poate pentru că societatea românească seamănă cu cele occidentale. La noi, ca şi în Occident, pasiunile sportive şi setea de cultură sînt mai bine conturate decît interesul pentru stat. Cu toate acestea, în România discursul sportiv şi discursul cultural sînt impregnate de motive şi teme ale unei ideologii născute în epoca în care statul naţional era principala resursă politică aflată la dispoziţia cetăţenilor. Să luăm cîteva exemple. Cel mai banal dintre ele este legat de sport. Echipa naţională de fotbal a devenit echivalentul unei armate. De curînd, speranţa că România va învinge Olanda a fost exprimată în moduri foarte diverse, dar care aveau în comun ceva. Acest ceva a fost exprimat în mod foarte sugestiv de un titlu dat în preajma meciului de un jurnalist: "stoarceţi portocala!". Nu era un sfat casnic, nu era vorba despre o reţetă, ci doar despre exprimarea dorinţei ca - la fel precum o armată străină agresivă - adversarii din teren să fie nimiciţi. Acest imaginar violent a fost, în timp, transferat de la nivelul echipei care poartă pe tricou numele România la cel al echipelor de club angajate - tot mai rar, de altfel - în competiţii europene. Fotbaliştii devin în asemenea cazuri "băieţii noştri", luptătorii a căror înverşunare ar trebui să semene cu vitejia soldaţilor angajaţi într-un război total împotriva străinilor. Aceasta este, de fapt, problema: viziunea agresivă despre ceilalţi, antipatia manifestată faţă de străini au fost transfigurate şi ocupă acum stadioanele. După ce a ocupat minţile războinice ale liderilor politici, care au crezut că statul se edifică prin excluderea celorlalţi. Cultura este şi ea obiectul unui cult na