* O fată de milioane / Million Dollar Baby (SUA, 2004), de Clint Eastwood. Clint Eastwood a fost întotdeauna un actor timid. Sigur, el e "ultimul mare monolit" (cum l-a numit The New Yorker în 1995), ultimul supravieţuitor al seminţiei care a oferit cinematografului genul acela nobil de duritate masculină - genul care nu se exhibă ca un tatuaj, ci se poartă ca o pereche de cizme vechi, duritatea unui Mitchum sau a unui Marvin, de necomparat cu puţoismele "eroilor de acţiune" de azi. Dar, ca actor, Eastwood a fost timid. Nu spun că n-a fost uneori impresionant: felul în care rosteşte replica esenţială din Necruţătorul - "Cu toţii merităm să plătim" -, stînd pe un deal, sub un cer furibund, şi arătînd ca un monument plin de crăpături, e de neuitat. Dar acolo nu e vorba despre ce face ca actor, ci despre cum se pune în valoare ca regizor. Cît despre Vînător alb, inimă neagră, unde-l joacă pe John Huston, acolo e vorba despre o cascadorie: imită mimica lui Huston, îi imită vocea, ba chiar vorbeşte despre Flaubert şi Turgheniev - unul dintre cele mai delicioase hodoronc-troncuri din istoria filmului, pentru că Eastwood, oricît o fi de citit, nu are şi nu poate să simuleze plăcerea şuetei; te întrebi ce l-a apucat, or, fiind vorba despre Huston, întrebarea corectă ar fi fost dacă are de gînd să termine pînă a doua zi. Oricum, chiar dacă imitaţia ar fi fost perfectă, ar fi rămas o imitaţie; n-ar fi fost o dezvăluire. Nu poţi să dezvălui un alt om dacă nu rişti să te dezvălui pe tine. Şi, pînă la O fată de milioane, Eastwood n-a riscat. O face acum, la 74 de ani. Faţa lui nu mai pare sculptată sau iconică. E doar o faţă şi, pe parcursul filmului, emoţiile par să urce atît de aproape de suprafaţa pielii ei zbîrcite, încît par lipsite de apărare, expuse. Sigur, puteţi spune că orice actor bun ar putea să facă asta, să se facă la fel de vulnerabil şi de pierdut ca Eastwo