La 1798, iulie 26, Ilinca din mahalaua Popa Nan îi cere mitropolitului despărţirea de soţul ei Gheorghe, cu care era căsătorită doar de la "sfîntul Nicolae anul trecut". Motivul: violenţa extremă. "M-au bătut cu bătăi de moarte", se plînge femeia, trecută deja prin experienţa unei prime căsătorii. În faţa tribunalului, trupul expus privirilor judecătorilor îi susţin spusele: "veni jăluitoarea la noi cu jalbă «şi» bătută foarte rău, aflîndu-se şi cu vînătăi pă trup". Interogat, Gheorghe se apără spunînd că este nevasta lui şi că poate să-i facă ce vrea: "că de nu-i va mai pune altădată masa să mănînce va să bage cuţitul în ea şi să încalece calul să fugă". Discursul lui este susţinut de legea din epocă în care se recomanda bătaia, dar numai "cu măsură" şi "cu blîndeţe" şi doar în cazul în care femeia este vinovată. Conceptul de vinovăţie nu este însă prea bine definit; în acest caz orice pretext se poate transforma într-o palmă, o bătaie cruntă sau ameninţări şi fugăreli cu toporul, cuţitul şi chiar puşca. La rîndul său, femeia recunoaşte autoritatea şi superioritatea bărbatului care-i este nu numai soţ, ci stăpîn şi educator. "Proastă", "slabă din fire", "limbută", "păcătoasă", aşa cum se defineşte, femeia se încredinţează cu totul bărbatului, iar bătaia aplicată din cînd în cînd, "cu vină sau fără de vină", este un mijloc de "educare", o acceptare a superiorităţii masculine, "am suferit bătăile şi ocările lui că-mi este soţ şi stăpîn", o recunoaştere tacită a propriei intoleranţe, "cînd vine beat acasă, eu nu-i sunt supusă, şi-l ocărăsc, şi nu-l ascult la ceea ce zice". Constestarea violenţei are loc numai atunci cînd ea atinge limitele intolerabilului, cu alte cuvinte, îi pune viaţa în pericol, şi cînd este însoţită de risipirea zestrei şi a averii comune. În cazul de faţă, Gheorghe - aşa cum este el creionat de vecinii chemaţi să depună mărturie - nu este d