Acum cîteva săptămîni, cînd pe străzile bucureştene zăpada încă mai rezista în faţa ofensivei cam neconvingătoare a utilajelor de deszăpezire, primarul interimar al Capitalei a luat hotărîrea cea mare: a închis circulaţia auto în centrul istoric, decretat peste noapte zonă pietonală. S-a mediatizat, s-a comentat în fel şi chip, s-au anunţat mari proiecte de renovare, de refacere a infrastructurii etc. Pe scurt, măsura aplicată de pe o zi pe alta a căpătat, deopotrivă în viziunea edililor şi a unor comentatori, sensul inevitabil al tuturor măsurilor de tranziţie: este o parte a procesului de integrare, prin care Bucureştiul va deveni o Capitală europeană. Din ce în ce mai europeană. Bravos, mi-am zis la început, în sfîrşit se face ceva, după ani întregi de nepăsare. Începusem deja să-mi imaginez ceva asemănător cu ceea ce văzusem prin Viena, Roma, Bruxelles, Paris, Budapesta ş.cl.: un loc de "agregare" în care bucureştenii vin seara să se plimbe, să intre într-o cafenea sau într-o librărie deschisă pînă la miezul nopţii, să caşte gura la mici magazine de antichităţi ori suveniruri înţesate de turişti americani şi japonezi, să arunce un leu greu în cutia de carton din faţa vreunui violonist curăţel şi simpatic ori a unui lăutar dezlănţuit în ritmuri neaoşe. Începusem să simt deja parfumul locului dintre Hanul lui Manuc şi Banca Naţională în care locuitorii Capitalei ar veni ca să se simtă "mai bucureşteni", iar străinii pentru a înţelege mai bine "cine şi cum sînt bucureştenii". Începusem să văd deja pliante cu planul oraşului puse pe la toate colţurile străzilor Şelari, Covaci, Lipscani, inscripţii în română, engleză, franceză, germană pe clădirile cu semnificaţie istorică, expoziţii de fotografii de epocă din colecţiile lui Mihai Oroveanu şi Eugen Ciocan, organizate în plină stradă, un cort mare în care Mircea Cărtărescu se întîlneşte cu cititorii, ceva mai în