* Cătălin Dorian Florescu, Vremea minunilor, traducere din limba germană de Adriana Rotaru, prefaţă de Mircea Mihăieş, Editura Polirom, 2005. Într-un interviu recent, Cătălin Dorian Florescu - scriitor de limbă germană, emigrat din România - vorbea despre cele două romane autobiografice publicate pînă acum (Vremea minunilor, 2001 şi Scurtul drum către casă, 2002), dar şi despre cele trei care vor urma. Oare pe ce se bazează tînărul scriitor atunci cînd îşi trasează cu atîta autoritate "biografia operei"? Desigur, pe succesul primei sale cărţi, care a luat mai multe premii helvete, pe cronicile favorabile la cele două cărţi, dar şi pe un instinct ferm al propriului destin literar. Nu e deloc puţin lucru, într-o lume din ce în ce mai nesigură pe temeiurile literaturii, pe recursurile sale şi pe forţa sa actuală de exprimare a vieţii. Psiholog de meserie, cu studii şi practică gestaltistă la Zürich, C.D. Florescu debutează şi în româneşte cu volumul care l-a propulsat rapid în literatura contemporană de limbă germană. Avem, în Vremea minunilor, cinci secvenţe spaţiale dus-întors între Est şi Vest, între o lume închisă, butaforică şi zona, periculoasă, a unei libertăţi condiţionate, ca percepţie, de prima. Şi mai avem cinci "minuni" laice, oricum fără debuşeu metafizic şi fără speranţă, care structurează cartea. Sînt minunile altcuiva, ale unor întîmplări mediate de alţii. Vocea care povesteşte însă, la persoana întîi, aparţine unui copil - ca în romanele lui Cezar Paul-Bădescu sau T.O. Bobe, dar şi ca în volumele non-ficţionale "în căutarea comunismului pierdut" semnate de Paul Cernat, Ion Manolescu, Angelo Mitchievici şi Ioan Stanomir -, un copil special, măcinat de o boală "cu nume de om", atrofia musculară Charcot-Marie. Boala este, ca la predecesori celebri, nu doar "motorul genialităţii", dar şi forţa care declanşează, prin compensaţie, forţa antigravitaţio