Everyday I have the blues... După o oră de Bob Dylan, băieţii au trecut pe blues. S-au încălzit şi cîntă excelent; atmosfera din bar s-a încălzit şi ea. Brusc, un tînăr se scoală de la o masă şi se duce să le spună ceva. Interpretul zîmbeşte şi trece, în mijlocul bluesului, pe nemţeşte: iluziile s-au terminat, acum trebuie să cauţi altceva... - intonează el şi toată adunarea urlă cu el în cor. Everyday I have the post-blues, îmi trece mie prin cap. Post-blues, există aşa ceva? Se pare că da... Ştiam că Halle este un mic oraş industrial şi cenuşiu din "Est". A fost, dar înainte de asta a fost un prosper oraş negustoresc nu departe de "Lipsca", iar sutele de miliarde pompate de Germania în Estul său au făcut să reiasă la suprafaţă această bogăţie. Cartierele vechi de vile de la sfîrşitul secolului al XIX-lea sînt nu numai opulente, ci şi frumoase în noua lor strălucire. Multe case au rămas însă nerenovate, figurînd astfel un fel de straturi geologice succesive ale oraşului. Iar dintre cele renovate multe sînt de închiriat. Aceste zone rezidenţiale dau impresia de bunăstare şi linişte burgheză. Restul oraşului dă însă mai degrabă impresia de părăsit. Sîmbătă seara, în mijlocul oraşului este aproape pustiu. Dacă e să-i cred pe nişte localnici, aproape jumătate dintre locuitori au plecat după închiderea industriei prea poluante - şi nerentabile - din zonă, spre alte zări de joburi pline. Adică în "Vest". La Göttingen, unde am fost într-o vizită, m-am întîlnit cu o astfel de familie. Îşi renovaseră casa din Halle, o puseseră la punct, dar au trebuit să plece în căutare de lucru şi acum luaseră totul de la capăt aici. Pe de altă parte, de cînd a venit primăvara, dacă te plimbi dimineaţa pe străzi, eşti impresionat de numărul mare de cărucioare cu bebeluşi scoşi la plimbare. Am crezut că este o simplă impresie, întîmplătoare, a mea. Nu este: foarte mulţi "etnici germa