Ştiam că zilele de naştere au un tipic clar al sărbătoririi lor, care nu se supune unor reguli inventate de noi, sărbătoriţii, ci unora intrate, cu mult timp înainte, într-un mental colectiv neutru, ce funcţionează, insensibil la doleanţele particulare, după propriu-i mecanism. De cele mai multe ori, fiind născută primăvara, ziua mea era o zi frumoasă: te sculai cu soare în cameră şi angoasele din timpul nopţii dispăreau ca prin farmec. Rămînea şi punea stăpînire pe tine sentimentul că era o zi importantă, deci bună (sentimentul ăsta s-a tot rarefiat de-a lungul anilor). Cei din jur, pe atunci părinţii, şi bunicii, ţi-l susţineau cu "la mulţi ani"-uri matinale. Aveai senzaţia că eşti stăpîn/ă pe lume (loc comun pozitiv, util în întărirea unei bune imagini de sine) şi că toate ţi se supun. După toate aceste jocuri de sentimente şi trăiri, urmau petrecerile de aniversare propriu-zise: veneau aceiaşi oameni, rude apropiate şi prieteni de familie cu copiii lor, cam pe la aceeaşi oră şi făceau, mereu, aceleaşi lucruri (mîncau, discutau, se jucau). Repetiţia, subliniată, nu era deloc o calamitate, ci, dimpotrivă, genera un liniştitor sentiment al continuităţii şi familiarului. Cu timpul, adunărilor familiale li s-au adăugat cele şcolare, care se asemănau cu acestea, dar erau numai între copii (discret supravegheaţi de părinţii gazdei). Invariabil, zilele de naştere ale colegilor mei se desfăşurau în casele lor. Acolo, ritualul era marcat de pregătirile indispensabile: casa era curăţată - sufrageria, camera de protocol, cu vitrina plină de bibelouri, covorul persan, televizorul alb-negru, casetofonul cu boxele lui, la loc de cinste, şi barul din mijlocul bibliotecii erau impecabile; masa conţinea mereu ceva preparat, cum ar fi icrele, crema de brînză, salata de boeuf, mini-foetajele şi, bineînţeles, prăjiturile de casă

şi tortul. Copiii, îmbrăcaţi, de cele mai