In clipa cand sufletul Papei Ioan Paul al II-lea cel Mare si-a luat zborul spre ceruri, pentru a se aseza alaturi de sfinti, probabil ca Alfred Nobel, initiatorul premiului ce-i poarta numele, se va fi zvarcolit in mormant.

Cel mai indreptatit dintre pamanteni sa primeasca Premiul Nobel pentru Pace, instituit de marele savant suedez, parasea lumea fara aceasta recunoastere a imensei Sale contributii la intarirea pacii si la doborarea comunismului in Europa. Este de necrezut, este uluitor, este absurd. Comitetul (Politic Executiv) de la Oslo s-a incurcat, probabil, in acelasi tip de aranjamente de culise care au dus si la respingerea candidaturii Regelui Mihai (ultimul sef de stat din al doilea razboi mondial, ramas in viata, care a avut o mare contributie la infrangerea nazismului). Acest trist Comitet al Premiului Nobel nu a fost capabil sa observe ca, timp de un sfert de veac, adevaratul atlet al pacii pe pamant locuia la Vatican, in contemporaneitatea imediata. Niciodata nu l-a luat in calcul pe Marele Pontif. Probabil, pentru ca era Seful Crestinatatii, iar Crestinatatea nu e prea bine vazuta in anumite cercuri. Probabil pentru ca a contribuit la caderea dictaturilor comuniste, iar acest lucru, se stie, nu a fost pe placul multor moguli asa-zisi democrati, atei si marxisti. Sau poate fiindca s-a opus razboaielor din Iugoslavia si Irak, s-a opus avorturilor, intrarii femeilor in altar, desfiintarii Onu, clonarii umane, expansiunii lacome a companiilor multinationale, distrugerii mediului in numele dezvoltarii, saracirii extreme a Africii, experientelor nucleare din Mururoa, divizarii lumii intre Nordul bogat si Sudul sarac, conflictului dintre religii. Din fericire, si fara Premiul Nobel, Sfantul Parinte si-a castigat un loc in vecinatatea Domnului Iisus Hristos. Cat a fost pe pamant, s-a aflat, de fapt, in aceeasi vecinatate, caci a trait clipa de cli