M-am hotarat sa va scriu si eu povestea unui pui de caprioara. As fi vrut sa pot vorbi despre el la timpul prezent. L-am vazut prima data intr-o dupa-amiaza de vara, in casa bunicilor mei, undeva la munte.
Cu o saptamana in urma, unchiul meu il gasise in padure, dormind dus. Nu avea mai mult de cateva zile...
L-am zarit la cateva minute dupa ce am intrat in casa, itindu-se de dupa o usa, usor, cu teama. Un capusor curios cu ochi mari, albastri inchis, cu gene lungi si arcuite, cu picioruse ca firul de ata si o delicatete in miscari imposibil de descris in cuvinte. Era absolut incredibil: un puiut de caprioara mic, gingas, sfios! Se simtea in largul lui doar alaturi de cei ai casei, cu deosebire alaturi de verisoara mea, o fetita care iubeste enorm animalele, inconjurata toata ziua de caini si pisici. Ea-i era ca o mama. Ii placea sa doarma cu ea, s-o lase sa-i rontaie parul, sa primeasca mancare din mainile ei. Incet, incet, m-a acceptat si pe mine. Ii dadeam de mancare - ii placeau foarte mult frunzele de zmeur, de papadie. Se agita de bucurie cand simtea sticla de lapte, dar era innebunit dupa ciocolata si napolitane. Cu toate acestea, n-ar fi luat nimic, oricat i-ar fi fost de foame, daca persoana care ii oferea hrana nu-i era cunoscuta.
Petele albe, "puisorii", i-au disparut pe masura ce a crescut. Nu am stiut ca blana unei caprioare e atat de moale si nici faptul ca e roscata sau maronie doar la suprafata, in profunzime, spre piele, fiind gri. Blana de iarna fosneste la atingere si e atat de deasa, incat cu greu se poate ajunge la piele. Am aflat toate astea in nenumarate randuri, cand am incercat sa ma imprietenesc cu Dudutu, alintandu-l, masandu-i spatele si gatul. Cu multa, multa rabdare, am reusit sa ma apropii de el, fara sa se mai sperie, sa-l fac sa ma lase sa-l mangai. Imi amintesc si plansul lui, exact ca al unui copil. Inchis in g
