Miercuri nu este o zi de sarbatoare. Vom primi votul Adunarii Parlamentare a Uniunii Europene. Vom semna Tratatul de Aderare. Este sfarsitul unui joc extraordinar de favorabil al sanselor si inceputul unor eforturi pe care nu cred ca suntem capabili sa ni le imaginam. Pentru ca schimbarea istoriei Romaniei presupune sacrificii. Si inteligenta. Si curaj. Si simt de raspundere. Vom fi oare in stare?

Un dramatic moment de conjunctura internationala ne-a ajutat sa intram in NATO. Atacul terorist, executat cu sadism in inima celei mai puternice democratii din lume, a determinat o reorientare a strategiilor de politica externa a Statelor Unite. Mai ales in directia a ceea ce specialistii definesc drept Euro-Asia. Flancul sudic NATO a capatat astfel o greutate cu totul si cu totul speciala.

Iar Romania a devenit astfel foarte bine pozitionata in noile calcule, facute de Washington, in special, si Alianta Nord Atlantica, in general. Nu vreau sa minimalizez sub nici o forma eforturile guvernantilor de la Bucuresti, incepand din 1997, pentru indeplinirea conditiilor intrarii noastre in cea mai importanta alianta militara si politica a lumii. Dar eforturile nu erau suficiente.

La data intrarii in NATO, Romania nu indeplinea toate cerintele. In mod normal, ar mai fi fost amanata cativa ani. Ne-a ajutat sansa. Acelasi lucru se poate spune si referitor la aderarea Romaniei la Uniunea Europeana. Destul de timid, Guvernele Radu Vasile si Mugur Isarescu au initiat un calendar si un program al negocierii si inchiderii capitolelor de aderare.

Apoi, Guvernul Nastase si-a legat o buna parte a destinului sau de accelerarea ritmului de inchidere a capitolelor. A fost un efort titanic. Pentru care, indiferent ce jocuri politice sau de interese se fac si indiferent cate vicii si cate greseli a generat Executivul condus de Nastase, avem obligat