Ce e pietatea? Nimic daca e numai pietate. Dar ipocrizia sfirseste uneori prin a fi de buna-credinta.
Daca mai era nevoie de o dovada ca Ioan Paul al II-lea a fost o taina a Providentei, funeraliile sale ne-au oferit-o. Cateva zile, am crezut ca traiesc pe alta lume. Aproape am uitat ca lumea in care ne gasim e profund triviala si ca vechile valori nu mai impresioneaza azi pe nimeni. Ma uitam la televizor si aveam impresia ca visez.
Nici urma de „Ciao Darwin", de „Vacanta Mare" sau de alte imbecilitati similare. In locul lor, platitudini cucernice rostite cu o ipocrizie atat de sincera incat devenea contagioasa. Toate obsesiile mele legate de neo-barbaria contemporana erau, brusc, intimidate. Si in deruta. Gresisem, oare? O enigmatica transa pioasa transfigurase, parca, totul.
Apoi, a venit mobilizarea sefilor de stat si de guvern. Una fara precedent! Cu exceptia lui Putin si a capilor Chinei, toti actorii principali ai istoriei actuale au tinut sa ia parte la marele spectacol al funeraliilor. Si-au lasat deoparte aranjamentele trecatoare pentru a se pleca smeriti in fata celor vesnice. Vreme de doua ore si jumatate, n-a mai existat „axa raului".
Nici „imperiul" care vrea s-o nimiceasca. O pace, evlavioasa, tulburata doar de rugaciuni, staruia in Piata San Pietro, sub cupola conceputa de Michelangelo si alaturi de cvadrupla colonada a lui Bernini.
Mai-marii lumii pareau sa accepte ca exista si o altfel de glorie decat cea ravnita de ei; ca un om a carui forta a stat doar in credinta, si n-a lasat nici un bun material in urma sa, se dovedea mai important decat ei, desi, cand traia, isi mai puteau permite sa-l ignore. Mort, insa, ii obligase pe toti sa ia drumul Romei.
Daca vrem sa socotim un miracol aceasta ultima performanta a Papei, nu gresim. A fost, intr-adevar, un miracol. Dar imi mai amintesc
