Nu sînt atît de religios încît să cred în minuni, dar nici atît de sceptic încît să nu sper în ele. Pînă în ultima clipă am nădăjduit că Papa se va mai ridica o dată de pe patul de suferinţă. Chiar dacă era limpede pentru ce părăsise spitalul. Şi chiar dacă fiecare nou comunicat îmi scădea speranţa că va mai învinge boala o dată. Seninătatea cu care şi-a primit moartea l-a ajutat să treacă prin toate încercările la care a fost supus. Seninătatea celui care nu uită nici o clipă că viaţa sa e în mîinile Celui de Sus. Numai această credinţă şi umilinţă de om simplu explică extraordinara tenacitate cu care Papa şi-a revenit din toate accidentele şi bolile şi din atentatul pus la cale împotriva sa.

Istoria Paplităţii ne arată cu vîrf şi îndesat că au existat şi papi mediocri şi papi care şi-au folosit puterea lumească pentru a face rău. Paul al II-lea a făcut şi politică. Cardinalul polonez Wojtyla a atras atenţia asupra sa pentru curajul său de militant anticomunist, în-

tr-un regim totalitar. Spre deosebire de politicieni, cardinalul n-a privit comunismul decît ca pe o încercare pentru credincioşi. O încercare ce se cuvenea depăşită, ca toate celelalte. Dacă ar fi fost un simplu politician în sutană, cum sînt atîţi slujitori ai Bisericii, cardinalul ar fi rămas în Polonia lui natală şi, în cel mai bun caz, ar fi intrat în istorie ca susţinător al "Solidarităţii". Acest om, pînă la un punct singur, n-a uitat cum a devenit Polonia comunistă. În pofida aparentei inexpugnabilităţi a sistemului din ţara sa şi din Europa Roşie, a avut tăria de a crede că asta nu e decît o încercare care se cuvine depăşită.

Nu mă îndoiesc de geniul politic al cardinalului, dacă e să-i traducem acţiunea în limbaj laic, dar uriaşa lui putere de convingere i-a venit dintr-o credinţă fără margini pe care n-o au decît cei care pornesc de jos.