Recent am descoperit, aici, în Bucureşti, într-o bogată şi preţioasă arhivă particulară, încă o scrisoare necunoscută a lui Mateiu I. Caragiale (n. 1885 - m.1936), scriitor inclasabil, despre care s-au scris câteva cărţi extrem de valoroase sub aspect exegetic. Şi nu numai.

Biografia lui Mateiu I. Caragiale, cunoscută în detaliu de cei câţiva istorici literari, care i-au reconstituit, cu tenacitate şi inteligenţă, itinerariul existenţei fizice şi creatoare, mai poate încă suporta anumite retuşuri şi întregiri, evident, deloc obişnuite.

Omul era imprevizibil, adesea misterios şi se relaţiona, cu anume timiditate şi scepticism, cu cei din preajma sa.

Era neîncrezător, bântuit de nelinişti, fantast şi, rareori, stabilea punţi de legătură cu mai tinerii săi confraţi.

Revelatoare mi se pare a fi şi misiva pe care o trimite lui Alexandru Ronetti-Roman, fiul scriitorului M(oise) Ronetti-Roman, de care îl leagă o trainică şi nedezminţită prietenie.

Epistola are un accentuat caracter confesiv şi furnizează câteva ştiri biografice de toată însemnătatea.

şBucureştiţ, Vineri seara, 26 iulie ş1913ţ

Dragă Muţu,

îţi scriu după o plimbare admirabilă la şosea, unde trebuie să fi fost o furtună violentă: am văzut copaci frânţi de la rădăcină, porţi smulse şi aruncate la pământ, ceva impresionant.

Era un aer ca un lichior, mă gândeam cu regret că trebuie să mă întorc în oraş, când la al doilea tur am fost apucat de o ploaie torenţială, cum rar se vede, se amesteca cerul cu pământul, trebuie să fi fost o rupere de nori.

Eu tocmai şiţeşeam de la Conferinţa Păcii, unde avusesem de făcut la 4 ˝ o comunicare confidenţială. Mâine, desigur, se semnează protocolul. Pacea e definitiv încheiată de alaltăieri.

Despre holeră să-mi dai voi