În ultimele zile ale lui decembrie 1947, zile de fierbere care aveau să marcheze trecerea României de la regat la republică, ne-a vizitat pentru prima oară ţara Preşedintele iugoslav Iosip Broz Tito. Venea aureolat de prestigiul eroului care, cu întreaga naţiune luptătoare, îi rezistase lui Hitler şi-l biruise, hăcuindu-i armatele prin munţii împăduriţi. Pe atunci prestigiul acesta era enorm, cu atât mai mult cu cât însuşi Churchill socotise, în plin război, să-şi trimită fiul, Randolf, cu o misiune secretă pe lângă cartierul general al ilustrului rezistent. Cartier bine ascuns şi bine apărat în creierul munţilor, nu numai de trupele mobile de partizani, dar şi de nesfârşitele armate de arbori, scuturi nemişcătoare şi labirintice în drumul unui duşman din cale afară de odios şi de cotropitor.

Aşadar "partidul şi guvernul" - ca să mă exprim cu vocabularul pe atunci la ordinea zilei - i-au oferit lui Tito în palatul fără rege dar încă regal o recepţie ca niciodată de sonoră, încununată de strălucire şi fast, stropită din belşug nu numai cu şampanie, dar şi cu toasturile cele mai exaltate. Ele se cereau însoţite de un dar excepţional, gând care i-a traversat pe guvernanţii partidului şi ţării încă din vreme, aşa încât totul să iasă cu bine şi la nivelul manifest al unei maxime consideraţii. Nu ştiu sugestia cui a fost să i se dăruiască un tablou. Au fost consultate în mare grabă persoanele socotite a fi cele mai avizate şi în acelaşi timp foarte apropiate de partid: colecţionarul de artă K. H. Zambaccian, care cu puţine luni înainte donase statului un muzeu, şi rectorul Academiei de Arte Frumoase, pictorul Jean Al. Steriadi.

Un nume era pe vremea aceea pe buzele tuturor iubitorilor şi cunoscătorilor de artă: Andreescu. Ioan Andreescu, modestul, austerul, nefericitul, cel ce trăise pe la trei sferturile secolului al XIX-lea şi - ros de tube