Când e să se ducă o lume de râpă, se duce. Poţi să-i tragi pe membrii ei de mânecă până ameţeşti, poţi să le spui că sunt pe marginea prăpastiei - degeaba: parcă au ceară în urechi, asemeni marinarilor lui Ulise. Scriu de mai multă vreme împotriva "corectitudinii politice" care face ravagii şi pe la noi, dar în van. Nu mai durează mult până vom ajunge atât de spălaţi pe creier încât vom mărşălui ca nişte roboţei, călcând în pas de defilare, pe ritmul lozicilor aberante ale neo-comuniştilor. Am petrecut suficient timp în Occident, în Statele Unite, încât să ştiu despre ce este vorba. Societatea confruntărilor deschise, idealizată în filmele anilor '60, a devenit purgatoriul unui nou conformism. Se vorbeşte în clişee, se comunică prin semne prefabricate, se rămâne la superficialitatea cea mai plicticoasă a relaţiilor interumane.
După ce feminismul a dat în clocot, depăşind cu mult obiectivul natural - obţinerea egalităţii depline între sexe: de şanse, de oportunităţi, de salarii -, devenind un fel de ideologie teroristă, gata să te execute doar pentru că te-ai uitat mai lung la o domnişoară ce traversa mişcând provocator din şolduri coridorul, s-a ajuns la suprimarea, prin cele mai aiuritoare formule, a câştigului suprem al democraţiei: libertatea cuvântului.
O profesoară americană, mamă a unui tânăr de douăzeci de ani, îmi povestea îngrozită despre spaimele prin care trece fiul ei atunci când invită vreo fată în oraş: "Îţi dai seama, dacă dă peste o apucată din astea care abia aşteaptă să-l acuze de hărţuire?! Nici nu mă mir că băieţii preferă compania băieţilor, măcar între ei lucrurile decurg mai sportiv!" Trăim, oare, un nou război al sexelor? Faptul că numărul bărbaţilor tinde să fie mai mic decât cel al femeilor creează, oare, reacţii stranii, de genul "Nici eu, dar nici tu"? Cu alte cuvinte, dacă atâtea femei nu-şi pot găsi un bărb
