Naturală, tare şi nu prea dulce." E cafeaua pe care o preferă (dar nu o găseşte, în oferta de "specialităţi") "eroul" celui mai recent roman al lui Radu Ciobanu: Steaua fiecăruia, publicat anul trecut la Editura Excelsior Art din Timişoara. De altfel, întîmplările din carte ţin, în linii mari, de "boema" cafenelelor de familie. În vremea (ante '89) cînd sînt scrise, locul adunărilor în bistrouri cochete îl luaseră şedinţele de bloc şi, poate, mesele date acasă. Unele, "spectacole" ale vieţii trăite la vedere, zgomotos şi, uneori, indecent, celelalte, dimpotrivă, încercări de-a proteja complice o anume "rudenie", în sens larg. Despre îngăduirea lor reciprocă e vorba în (aproape) jurnalul "de interior" pe care îl scrie Radu Ciobanu. Potolite şi destul de evazive, însemnările acoperă, discret, o dramă: mutarea (nu de bună voie...) la bloc. Traiul "la etaj" are două, aparent contradictorii, coordonate: graba şi zvonurile. Aici, oamenii dau zor din motive foarte clare. De pildă, se răcesc clătitele. Şi glosează, cam chiţibuşar, autorul: "Graba mea e şi ea foarte raţională şi corectă: mi se împuţinează timpul şi aş vrea să mai scot la capăt măcar una, două din cărţile pe care le tot port în mine. Dar Timotei, sigur, nu la acest fel de grabă se gîndea. Stăm în jurul mesei de bucătărie şi mîncăm tăcuţi clătite cu urdă şi mărar. Tăcerea noastră e neobişnuită dar semnificativă pentru noile condiţii. Aş pune mîna în foc că şi ei se gîndesc la aceleaşi lucruri ca şi mine: cum, în asemenea ocazii, ne adunam în bucătăria de "dincolo" - un "dincolo" care nu există - cîţi eram, cum sporovăiam...Ca să rup tăcerea, îi laud Ilenei clătitele. Surîde cu tristeţe, fără să comenteze." O poveste, aşadar, cu before and after. Un şir de consolări nereuşite, o "terapie" prin amintiri depănate în şoaptă. Despre soarta mobilelor din casele de altădată, despre pianele Bösendorfer sau Blüthne