Pentru a ajunge la cartea de faţă, apărută cu cîteva săptămîni în urmă, ar trebui să "plecăm" de la mai multe cărţi răspîndite în intervalul unui secol şi ceva. Cartea se cheamă Revedere şi reprezintă traducerea, cu totul specială, în limba portugheză a 21 de poezii eminesciene. Dar istoria volumului Revedere (Editura Evoramons, Castelo Branco, 2005) nu semnifică doar aventura individuală a traducătorului, ci antrenează fragmente neaşteptate de istorie contemporană.

Traducătorul - care e o traducătoare - a ales pentru volumul său titlul Revedere, sperînd că oricare cititor portughez cultivat îi va identifica imediat sensul. A muncit, probabil, enorm; finalmente s-a oprit la numai 21 de piese (17 antume şi 4 postume), reţinînd versiunile de reuşită incontestabilă.

Istoria acestei cărţi a început de mult, cu mai bine un sfert de secol în urmă. Doina Zugrăvescu era pe atunci studentă în Litere; a luat contact cu limba portugheză în deja depărtatul an 1975, cînd o mică Secţie de portugheză lua naştere la Universitatea din Bucureşti; înzestrată cu aptitudini poliglote excepţionale, Doina Zugrăvescu învaţă portugheza în timp record; apoi, ca atîţia alţi intelectuali străluciţi, va pleca în străinătate la sfîrşitul anilor '70 şi nu se va mai întoarce niciodată în România. E foarte probabil ca visul unei variante din Eminescu să se fi născut în mintea tinerei studente: au trebuit să treacă mai mult de 25 de ani pentru ca visul să prindă viaţă.

Să spunem însă că el a prins viaţă într-o formă remarcabilă. Nu cantitatea de versuri traduse contează, în cazul de faţă, ci caratele interne ale textului oferit. Doina Zugrăvescu a ales varianta cea mai dificilă a transpunerii, urmărind un ideal de toţi aproximat, aproape niciodată atins: l-a tradus pe Eminescu în exact acelaşi tipar prozodic cu originalul. A vrut să exprime nu doar conţ