La sfârşitul anului 1965 şi începutul lui 1966, sub ochii înmărmuriţi ai tânărului student care eram eu pe atunci, doi alpinişti de frunte, pe numele lor Ion Frunzetti şi Edgar Papu, însoţiţi la mare distanţă de doi şerpaşi: María Teresa León ("Cuvânt înainte") şi Ovidiu Drimba ("Postfaţă"), şi-au terminat victorios ascensiunea presărată cu primejdii pe Himalaya literelor hispane, al cărei Everest se numeşte simplu Don Quijote. Cei doi cutezători ofereau culturii române, într-un superb volum bibliofil tipărit pe foiţă de Biblie la Editura pentru Literatură Universală, prima tălmăcire integrală după originalul spaniol. Era, în acelaşi timp, un început şi o culminare, pentru că, rezonabil vorbind, nu se putea prevedea înainte de scurgerea a cel puţin două-trei generaţii reluarea unei întreprinderi atât de riscante, de complicate, de îndrăzneţe. Şi totuşi aceeaşi generaţie, a mea, are acum, după patru decenii, privilegiul neaşteptat, poate nemeritat, de a se bucura de o nouă versiune românească a isprăvilor Cavalerului Tristei Figuri, datorită cheltuirii de sine şi iscusinţei neîntrecutului alpinist care este Sorin Mărculescu, cel niciodată îndeajuns de preţuit pentru toată contribuţia sa la cunoaşterea Barocului literar spaniol.

De la apariţia relativ recentă a strădaniei sale (Cervantes, Don Quijote de la Mancha, în două tomuri, la Editura Paralela 45), am tot aşteptat răbdător recenzii, articole, comentarii, dezbateri, discuţii pro şi contra care fac sarea şi piperul unei apariţii editoriale de o asemenea anvergură. Am aşteptat de pomană. Nimeni; nimic; nicăieri. O tăcere ţiuitoare. Cititorii şi criticii păreau mai degrabă interesaţi de penibila făcătură pseudo-culturală ce se preumblă şi pe la noi din mână în mână intitulându-se găunos şi steril Codul lui Da Vinci de un anume Dan Brown, un piticot scremut pentru care cei patru Evanghelişti