In fiecare zi mai descopăr câte ceva pe "insula mea". Lângă lac, un fel de "grădină ornitologică", o cuşcă plină de păsări spectaculoase, cu pene aprinse, care mă orbesc. Trec de la culorile calde ale păsărilor exotice la o pereche sobră - costum negru, de gală - şi aflu, de pe o plăcuţă, că e un cuplu de păsări Beo. Stau una lângă alta, încremenite, şi numai capul mic, cu un cioc ca un cârlig întors, tresare uneori supărat. Bărbătuşul Beo, în special, mă priveşte cu mare severitate dintr-o parte, şi deodată mă apostrofează cu o voce răguşită: "Alo! Alo!". Mi s-a părut că visez. Mă uit la el, el se uită, lateral, la mine, cu un aer ofensat. Pare incapabil de farse. Mă pregătesc să trec mai departe când, severă, pasărea îmi trânteşte un foarte răspicat: "Miauuu!" Imediat s-au apropiat câţiva copii şi au început un dialog, din care am aflat că vocabularul familiei Beo mai cuprinde şi cuvântul "Papagei", pe româneşte papagal, pe care-l spun cu un ton destul de batjocoritor "Pŕ-pa-gei! Pŕ-pa-gei!" (papagalii sunt vecinii lor şi fac mare gălăgie), iar la plecare, îţi strigă, înveseliţi probabil că îi laşi în pace, "Ciau-Ciau!" A doua zi m-am întors şi am încercat să deschid eu dialogul. Am rostit de câteva ori "Alo!", dar vocea din ajun a rămas tăcută. Când să plec, pe neaşteptate, aud un "Alo!" suav, al femeiuştii. Ia te uită, îmi spun, aşa o fi sunând, în urechile lor, vocea mea ? Mă străduiesc să vorbesc pe voci şi în limbi diferite, dar nimeni nu-mi mai răspunde. Încerc să-i învăţ puţin româneşte, că tot n-am cu cine să schimb o vorbă în limba maternă, paternă şi fraternă, dar nu se lasă, rămân cufundaţi în tăcere. Plec dezamăgită şi aud în urma mea, în canon: "Ciau-Ciau-Ciau-Ciau!". La ţărmul lacului, oameni care ţin cură de slăbire, îngraşă lebedele.
*
Dacă ştii Gruezi!, salutul elveţienilor, eşti adoptat în unanimitate, fără alte form
