I. Pictura ca negare a materiei

Dintr-un anumit punct de vedere, Ion Pantilie reface în culoare, mai exact în bidimensional, traseul pe care l-a străbătut Brâncuşi în tridimensional. Ignorînd lumea exterioară, evenimenţială, aceea care generează tot felul de mimetisme şi induce insidios afirmaţia că lucrurile au fost deja aşezate, pictorul porneşte de la prezumţia că reprezentarea artistică suspendă orice legătură anecdotică cu formele care o preced. Privirea încetează a mai fi un simplu intermediar, un vehicul între stimulul din afară şi procesatorul dinlăuntru, şi intră decis în rolul întemeietorului, al generatorului autonom de forme suficiente sieşi. Deşi materialele, tehnicile şi instrumentele sunt cele consacrate istoric în practica picturii, Ion Pantilie răstoarnă subtil natura lor previzibilă şi deplasează interesul de pe existenţa lor fizică, imanentă, pe raţiunea lor transcendentă sau, mai exact, spirituală. Materialitatea pînzei dispare imperceptibil sub tuşa de culoare, iar substanţa culorii se resoarbe şi ea, cu o discreţie la fel de mare, în pura pîlpîire optică a tonului, după cum orice amprentă carnală pe care ar lăsa-o în urmă instrumentul pictorului, fie el penel, cuţit, tub etc., dispare miraculos de pe suprafaţa finită. Lucrarea astfel obţinută, tabloul, dacă ar fi să-l identificăm prin denumirea sa cea mai familiară, iese deopotrivă din inventarul obiectelor cunoscute şi din repertoriul formelor previzibile. Lumea polimorfă, infinitatea obiectelor cu un statut bine definit, avalanşa de tonuri şi de expresii prin care privirea noastră se strecoară fascinant şi anevoios în acelaşi timp, se volatilizeză printr-o misterioasă alchimie şi devin deodată înalte, abstracte, edenice şi pure. Culoarea, deposedată de substanţă şi distilată pînă în pragul absolut al esenţei tonale, se preschimbă într-o paradoxală materie pneumatică, în abur angel