Intr-un articol publicat in Observator cultural in 2003, intitulat Un institut pentru linistea PSD, reprosam Legii privind infiintarea, organizarea si functionarea Institutului Cultural Roman (pe atunci abia in stadiul de proiect) ca prin prevederile sale creeaza o strutocamila cultural-ideologica, infiintata sub autoritatea presedintelui de atunci al Romaniei, care „isi propune initierea, organizarea si dezvoltarea capacitatii asociative, de mobilizare si convergenta in jurul unor proiecte culturale de interes national a tuturor acelor institutii si organizatii guvernamentale, asociatii profesionale si uniuni de creatie, a reprezentantilor societatii civile si a personalitatilor independente care pot contribui la indeplinirea scopului si obiectivelor institutului“, scopul principal al ICR-ului fiind, in viziunea initiatorilor sai, „promovarea culturii nationale inauntrul si in afara tarii“ (sublinierea imi apartine).

Asa cum a fost gindit si statuat prin Legea 356/2003, ICR este un „jucator pe piata interna“, cu atributii menite sa dubleze activitatea Ministerului Culturii, a Ministerului Educatiei si a tuturor fundatiilor si ONG-urilor deja existente, care au proiecte culturale substantiale in derulare. In pofida tuturor protestelor unor intelectuali cunoscuti – formulate in cadrul unei dezbateri organizate de GDS, tot in vara lui 2003, si transcrise in revista 22 – ICR a devenit, prin lege, un competitor inegal si incorect pe piata interna, printre obiectivele sale figurind si „promovarea marilor valori ale stiintei, culturii si artei nationale in toate mediile sociale“ sau „realizarea unor lucrari de referinta din domeniile literaturii, artei si stiintei, precum si editarea de opere literare sub marca inregistrata «Minerva» si in colectiile acesteia“.

Ce s-a schimbat intre timp la ICR? Doar echipa de conducere. Legea a ramas aceeasi, ca si to