Helen FIELDING
Jurnalul lui Bridget Jones
Editura Polirom, Bucuresti, 2003,
360 p.
Ar trebui sa recunoastem, nu-i asa, ca Jurnalul lui Bridget Jones si Bridget Jones: La limita ratiunii ne-au placut, ca le-am devorat in vreo doua nopti, ca am ris de hazul nebun al eroinei si am lacrimat la fiecare din esecurile ei (numeroase). Cu orice risc. Acesta sa fie oare secretul retetei de succes, descoperite de jurnalista engleza Helen Fielding: faptul ca se adreseaza unui public feminin, mai precis femeii de „treizeci si ceva de ani“, celibatara si fara o cariera stralucita (adica femeia frustrata si sentimental, si profesional si cumva marginalizata de societate), careia ii propune exorcizarea propriilor angoase prin compatimirea alaturi de Bridget Jones? Este aproape transparenta invitatia la lectura prin identificare (volumul al doilea este dedicat „celorlalte Bridget“), stimulata si prin recurgerea la romanul de tip jurnal si deci de senzatia de imixtiune clandestina in intimitatea personajului.
Cine este aceasta Bridget Jones? Este, fara indoiala, Renée Zellweger cu citeva-bune-kilograme in plus, putin prea patetica in Jurnalul lui Bridget Jones (2001, regia Sharon Maguire, prietena autoarei si modelul lui Shazzer, in carte), putin prea ridicola in Bridget Jones: La limita ratiunii (2004, regia Beeban Kidron), dar, dincolo de imaginea creata de cele doua filme, ea e un personaj viu, cu dezavantajul – vorba ei insesi, referindu-se la Darcy din Mindrie si prejudecata – de a fi fictiv. Si totusi... Cartea – cu deosebire primul volum – este adeseori mai plina de verva si de haz decit filmul. Este vorba despre un roman comic, lucru care spune multe despre dificultatile captarii si pastrarii cititorului. Ca si o comedie buna, el trebuie sa uzeze cu mare grija de conventiile genului (comicul sub toate ipostazele lui: de situatie, de
