Frédéric Beigbeder
Memoriile unui tinar ticnit,
Traducere de Marie-Jeanne Vasiloiu, Editura Pandora-M, Tirgoviste, 2005,
152 p.
Memoriile unui tinar ticnit este primul roman al lui Beigbeder, aparut in 1990. Putini critici vorbesc insa de performantele lui estetice. Pierre Jourde le considera nule, de pilda, in La Littérature sans estomac, dar rateaza miza literaturii lui. O data cu Beigbeder, proza literara a primit doua lovituri aplicate de acelasi pumn in acelasi loc: in primul rind, a devenit o anexa a retoricii publicitare – mai degraba decit sa si-o fi anexat; in al doilea, o „prezentare a imprezentabilului“, intr-un alt sens decit cel dat de Lyotard: se afiseaza ca literatura, intr-un gest iconoclast, ceea ce ar trebui sa fie antagonic literaturii, asa cum pisoarul lui Duchamp ar trebui sa fie opusul artei. Intr-o epoca imuna la socuri estetice, insa, etalarea de care vorbesc se poate traduce prin „afirmarea inutila a inutilului“, asemanatoare cu actele eroilor emisiunii de pe MTV, Jackass: nihilism la patrat, un „nu“ amuzant spus „nu“-ului raspicat si serios sau „da“-ului prescriptiv ori admirativ.
Paradoxal, astfel de teribilisme dezabuzate au ca substrat intocmai ideea „artei pentru arta“, intoarsa pe dos: Beigbeder scrie de amorul artei asa cum jackasii urineaza in zapada sau vomita pe strada intr-o neintrerupta si timpa stare de beatitudine, de chichi. Lucrurile pot fi asezate si asa: daca omul credea, mai demult, ca lumea merita sa fie reprezentata de Balzac, azi omul crede ca lumea il merita pe Beigbeder.
Tocmai aici e miza. Creative in publicitar, scriitorul si-a dat seama ca cititorul contemporan este sensibil la un anume tip de retorica, violent autopromotionala, patetica. El instituie astfel o literatura de consum cu doua niveluri: primul, al naratiunii – secundar –, al doilea, al retoricii.
