Stiu si imi asum ridicari incruntate de sprincene cu privire la legitimitatea acestei interventii. Obiectiile nu sint doar ale posibililor confrati, ci inclusiv ale mele, fiindca m-am hotarit cu dificultate (cu un fel de brinci interior) nu numai sa revin in paginile acestei publicatii, ci si sa intervin post-festum intr-o polemica, ba chiar sa opinez despre Gala UNITER de anul acesta; mutindu-ma de la centru mai spre margine si – mai ales – avind o munca didactica care imi restringe mult din timpul si sansele deplasarii, in ultimii doi ani am vazut mult mai putine spectacole decit cele despre care am citit.
In plus, am trecut cu arme si bagaje, din pozitia stricta de observator/critic, in pozitia de actant direct, prin constructiile institutionale si culturale
(Teatrul Imposibil, ManInFest, Biblioteca TI etc.) in care, alaturi de altii,
sint implicata. Asa ca-i inteleg pe cei care mi-ar pune la indoiala obiectivitatea, fara a sesiza ca tocmai un anume tip de obiectivitate critica te obliga, la un moment dat, „sa pui mina pe mistrie“ (ca sa folosesc o metafora cam... masonica, involuntar, fireste). E si motivul pentru care, cu sfiala netrucata, admit ca toate cele de mai sus (si inca citeva) sint tot atitea pricini pentru care ar fi trebuit, poate, „sa nu ma bag in vorba“. Dar, fie si din simpla desfasurare a luarilor de pozitie publicistice, dar si din pricina Galei insesi, imi e clar acum ca au ramas de spus citeva lucruri care depasesc conjuncturala etica de cronicar si „opinismul“ de gust. Interventiile de mai jos vor tinti, astfel, mai degraba spre temeiurile comportamentelor noastre de breasla si spre intemeierile institutiilor carora noi insine le dam substanta, cita vreme facem parte din ele. Referirile la spectacole si artisti vor fi minimale si nu vor avea, deci, decit simplu rol exemplificator.
- Componenta aluziva a
