Urmaresc cu mare interes comentariile pe marginea editorialelor mele, pe care Gazeta continua sa le suporte cu stoicism. Este un fel de dialog cu cititorii si o buna ocazie de a afla opiniile altora, chiar daca, sau, mai ales, nu coincid cu ale mele. Pe marginea unui editorial recent s-au facut mai mult de 100 de comentarii. Mai intii au tabarit pe mine, ceea ce m-a bucurat deoarece asta inseamna ca articolul a lovit unde trebuie; apoi cititorii au inceput sa dialogheze intre ei. Cu multa seriozitate si de multe ori cu mai multa patima decit ar fi fost necesar. Acest apetit al oamenilor pentru discutii trebuie sa ne bucure; el este un apanaj al democratiei. Inainte, schimbul de opinii, pluralitatea de idei erau lucruri nu numai de neconceput, dar si sanctionabile. Eram ca in scoala lui Pitagora de la Crotona, unde elevii, in primii sapte ani, erau „acusticoni“, adica ascultau numai, fara a avea dreptul sa vorbeasca. Pentru mine, consultarea acestor comentarii a fost extrem de utila, uneori aratindu-mi ce subtire este granita dintre ironie si insulta. Nu as fi revenit asupra acestui lucru daca n-as fi citit joi, intr-un editorial dintr-un ziar central, aceleasi lucruri pe care le scrisesem si eu in editorialul cu pricina, care a stirnit multe pasiuni si i-a suparat pe unii. Sustineam in acel editorial ca perioada interbelica a fost o perioada de progres pentru România. Lucrul acesta trebuie inteles in mod relativ; existau si multa saracie si un decalaj real fata de tarile dezvoltate. Dar acest decalaj exista si azi, daca nu si mai pronuntat. Am spus ca nu sint de acord cu cei care considerau ca in acea perioada „poporul“ traia intr-o mizerie crunta, departe de civilizatie si cultura. Ce mai, eram niste trogloditi, pe care marea prietena de la rasarit ne-a trezit la viata, ne-a alfabetizat si ne-a civilizat. Consider ca un astfel de punct de vedere este o jignire pentr