Descriind inmormantarea Mariei Callas intr-unul din romanele sale*, scriitorul francez Hector Bianciotti comenteaza faptul ca multimea de admiratori adunata in jurul bisericii grecesti din Paris aplauda in momentul cand este scos sicriul cantaretei. Milioanele de telespectatori care au urmarit funeraliile Papei Ioan Paul al II-lea au putut vedea o reactie similara a multimii imense adunate in Piata San Pietro. O reactie neconventionala pentru un Papa neconventional, a spus comentatorul postului CNN. Era poate puterea valorilor pamantesti in fata cutumei religioase. Sau era numai nevoia de exteriorizare a multimii, capabila, in comuniunea unei emotii intense, sa reactioneze uimitor de unitar, de egal, asa cum peste aceeasi piata, in care credinciosii se rugau in timpul agoniei Papei, anuntul mortii instalase o asurzitoare tacere.
Cui se datoreaza de fapt acest doliu mondializat, care a trecut frontierele tarilor si religiilor, pentru a infrati, timp de o saptamana, o lume atat de dezunita? De ce acest gol al unei pierderi personale, chiar la cei ce nu sunt credinciosii Bisericii Romano-Catolice? Statura politica si diplomatica a Papei, intr-un moment al crizei de incredere in clasa politica de mai peste tot, nu explica suficient reverberatia emotionala. Poate o solidaritate in jurul unei religii a pacii si drepturilor omului (cu opacitatile mentionate fata de femei, homosexuali) pe o platforma a eforturilor de apropiere fata de iudaism si ortodoxie, facute de Papa Ioan Paul al II-lea in fata amenintarilor unui Islam interpretat intr-o cheie violenta. Sau poate doar faptul ca, din adancul societatilor guvernate de valori materiale, de efemeritate si satisfactii de moment, in care zeii supremi sunt banul si divertismentul, a rabufnit, ca o emotie colectiva, nevoia de spiritualizare a existentei si de solidaritate umana. Nu va fie frica, batranetea, boala nu s
