Am trait in epoca lui Ioan Paul al II-lea - asa se va numi ultimul sfert de secol -, a unui Papa care a schimbat Biserica Catolica, a schimbat Polonia, a schimbat lumea. In sfarsit - ne-a schimbat pe fiecare din noi. Avem credinta ca in bine, pentru ca a facut apel la ceea ce este bun si nobil in fiecare om. A cerut insa renuntarea - macar pentru o clipa - la ceea ce este josnic si meschin.
Inchidem ochii si-l vedem pe Ioan Paul al II-lea la fereastra Palatului Sf. Petru din Roma, la 16 octombrie 1978, si auzim un strigat de neuitat: "Habemus Papam". Apoi: la Varsovia si la Gdansk, in perioada Legii martiale, si in Seim, atunci cand Polonia devenise deja democratica si independenta. In buna masura, multumita lui Ioan Paul al II-lea.
La 1 septembrie 1988, Czeslaw Milosz nota in jurnalul sau: "In toata umilinta saraciei sale, Polonia a primit un rege, si inca ce rege, cel pe care l-a visat, din altoiul Piastilor, un judecator, neimplicat in stridentele realitatii politice. Capitala sa - intai la Cracovia, cu cei din redactiile "Tygodnik Powszechny"(1) si "Znak"(2), apoi - la Roma. Un rege purtator al credintei mesianice, profund convins ca exista un stat al sufletelor, unde au loc infruntari, lupte, triumfuri, chiar alaturi de cealalta istorie, a celor vii, dar in stransa relatie cu aceasta ( ) Calatoriile lui Ioan Paul al II-lea in Polonia pot fi intelese ca o lupta pentru sufletul ei, purtata in lumea de dincolo. De parca fiecare reunire a miilor de ascultatori ai Papei intr-o iubire frateasca, macar si pentru scurta vreme, ar fi miscat cerurile, s-ar fi petrecut impreuna si acolo, si aici, pe pamant. Oare sa fi stiut el dinainte ca umilinta colectiva reuseste sa-i ridice pe oameni la o insurectie fara varsare de sange? Ca poate aparea un lucru cum este solidaritatea, pe masura obiceiurilor neinsetate de sange ale acestei multimi? Si, ca si cum ar fi