In atari conditii, ma afund in literatura. Cu riscul de a ma dilua si de a va plictisi, vreau sa va marturisesc pe ce carte imi arunc privirea in ultimele zile, in tramvai, in drumul spre serviciu ori inapoi spre casa. Este vorba despre cartea lui Enrique Vila-Matas, Bartleby & Co, care m-a cam dat pe spate. In introducere aflu ca este vorba de un roman-eseu, dar nu e nici una, nici alta. Mai exact, este vorba despre scriitorii care spun Nu literaturii, refuzand-o si invadand cu tacerea lor rasunatoare istoria scrisului. Intaresc: oameni care s-au specializat, cu sau fara voia lor, in a spori prestigiul birocratiei cu petitii si alte hartii absolut anoste, care-ti ridica nervii pe treptele virtutilor. Petitionari eternizati in obsesia salilor desfiintate, incepem sa ne asemanam cu acei scriitori transformati de la un moment al vietii pana spre sfarsit in bartlebi. Substantivizati si de-substantializati. In incercarea de a-mi face curaj, ma-ntreb: de ce sa tot repet aceleasi lucruri care ar trebui spuse, se vede treaba, iar si iar? Ca, de fapt, la muzeu nu s-a intamplat nimic, de parca ieri ar fi fost desfiintate salile Ferestre si Timp? Nu fac decat sa-mi indulcesc indispozitia. Demotivat, de cateva dimineti il deschid pe Vila-Matas, iar si iar. Si vad cum sunt potriviti intre randurile sale scriitori cu duiumul, scriitori care spun vrute si nevrute, de-ale lor, despre scrisul lor, despre scris in general. Teama de a se statornici in hainele unor simpli copisti ii copleseste. Uite, imi zic, nu suntem singurii prinsi in ghearele birocratiei pe care tot speram s-o vedem imblanzita. Tot rasfoind, dau peste numitul Rodolfo J. Wilcock, scriitor argentinian, si de personajul sau Fanil din Vanitosul. Iata, rezumata, povestea lui: Fanil are pielea si muschii transparenti. Organele lui sunt la vedere. O minune cand iese la fereastra cu torsul gol. Evitand practicile chir