*
Stau şi mă uit pe geam. Pe o antenă schimonosită de vînturi, din vîrful unei case, doi porumbei privesc lumea. Tăcut. Sînt petrecuţi, cu spatele unul la celălalt. Admir un corp cu două capete. Aşadar, fiecare vede alt orizont, altă perspectivă asupra norilor şi florilor, asupra soarelui şi a lunii, a poveştilor noastre şi din noi. Se poate zări de la înălţimea lor nimicnicia de pe pămînt?
Port o cămeşoaie din Maramureş, de undeva de pe Valea Izei. O mîngîi mecanic, dar cu multă tandreţe. Ca şi cum am pierdut ceva însemnat şi nu o mai am decît pe ea. Dar dacă aşa şi este?... Deseori, în duminicile foarte frumoase sau, dimpotrivă, foarte urîte, mă duceam la Muzeul }ăranului Român. Ca într-un loc de rugăciune, de căutare, ca într-un loc viu, palpitînd de idei, nobil şi rafinat. Un loc în care am întîlnit oameni ispitiţi mereu de imaginaţie, născocitori de mii de minuni, un loc care m-a surprins întotdeauna, un loc spre care s-au dus o parte a colegilor mei de facultate, seduşi de Bernea, făcînd echipă cu Irina Nicolau. Acolo, ani şi ani la rînd, am simţit cum sînt contaminată de generozitate, de toleranţă, cum ritmul interior se rînduieşte altfel.
N-a fost prieten de pe lumea asta mare să nu-l petrec acolo, să nu-l contaminez, la rîndu-mi, cu ce-i profund în spiritualitatea şi credinţa noastră. O ctitorie de care nu avea voie nimeni să se atingă. Şi, totuşi. De anul trecut, din vară, ne luptăm cu morile de vînt. Nepriceperea şi reaua-credinţă sapă şi sapă şi sapă. Pelerinajul spiritual de la Muzeul }ăranului Român s-a mutat vis-ŕ-vis, la mormîntul lui Horia Bernea. Paznic neputincios. Mai rău, s-a încercat refacerea, din memoria neexersată cu acest tip de exerciţiu autentic şi moral, a două dintre cele mai importante săli: TIMP şi FERESTRE. Rezultatul? Degradare, chip schimonosit. De ce oare? De ce oare? Mă întreb de atîtea
